Nemăsurata incertitudine

Pentru cei ce stiu ce spune.
Și spune atât de frumos ”în confruntarea cu o nemăsurată incertitudine”.
Bilingv englez-român.
Mulțumesc!

Please click on the link below and choose "Save file" to download the book in .pdf format
John Mole - The Chemotherapy Experience

Herceptin

Iunie 2013, am încheiat tratamentul cu Herceptin.
L-am suportat destul de greu, nu ştiu daca tratamentul în sine sau conjugat cu efectele chimioterapiei.
Am fost pe punctul de a renunţa de la penultima şedinţă. Nu intru în detalii pentru ca am convingerea că pentru fiecare este altfel. Corpurile reacţionează foarte diferit, iar psihicul percepe infinit mai nuanţat.
Sunt în continuare în perioada de analiză, experimente, studii şi călatorii preponderent interioare.
Şi pictez.
Îmi sunt mai aproape culorile cum altora le sunt cuvintele.
Dar toate spun că boala asta, cancerul, poate fi doar o etapă pasageră ca în inregistrarea de mai jos.
Vă rog să o urmăriţi. Este o experienţă personală dar poate fi vorba despre viaţa oricăreia dintre noi trăind pe planeta aceasta

 

https://www.youtube.com/watch?v=bHLgTUV0XWI

Chestiuni intime

Mă uit în oglindă. Îmi cercetez scalpul, atentă poate s-a mai iţit vreun fir nou. Mă uit de cel puţin două ori pe zi, aş putea spune că a devenit obsesie. Cele vechi, tare răruţe, cresc încetişor. Dar atât. Mă uit şi la sprâncene, cărora abia le mai percep conturul, mai degrabă îl redesenez în mintea mea. Şi genele au dispărut, lipsa lor mă deranjează adesea. Adiere, ploaie, praf ele suportau fără să am habar. Nici pe corp nu mai am fir de păr şi aştept cu interes o nouă pubertate. Voi fi la a doua pubertate!
Acum chipul meu poartă stigmatul cancerului. E ca o mască hidoasă, dincolo de care ochii ard cerând ajutor. Am senzaţia că am fost marcată. Că o fiară m-a împroşcat cu o zeamă care m-a acoperit. Acum a plecat dar ar vrea să revină să mă devoreze. Şi eu trebuie să curăţesc totul, să şterg repede orice semn, să mă reinventez ca să nu mă mai recunoască niciodată, chiar de-mi va mai da târcoale.
Da, e adevărat, îmi plac mult desenele animate!
Norocul meu este că sunt înconjurată de familie şi prieteni în ochii cărora mă simt firesc.
În ochii lor masca asta hidoasă n-are consistenţă, sau o absoarbe dragostea lor şi eu n-o mai văd refectată. Dar în ochi străini şi în oglindă o văd şi mă întreb cine sunt eu.
Am să închid pleoapele, să mă uit şi în mine, poate încep să văd.

A 6-a chimio

"Spre-amiaza vieţii noastre muritoare ajuns într-o pădure-ntunecoasă, mă rătăcii, pierzând dreapta cărare."

Sunt atât de sleită, am mai trecut odată prin infern. O forţă mă lua şi mă coboara într-un adânc negru şi strâmt . Durerea. Cobor că aşa mi-e drumul, să străbat pădurea. Mă-mpinge, mă strânge să intru într-un puţ fără sfârşit. Cu cât cobor, treaptă cu treaptă sau mă-nvârt uşor în cercuri, apăsarea-i tot mai grea. Las în urmă amintirea luminii, mintea îşi pierde logica, pierd şi cuvintele, durerii nu mai ştiu să-i dau un nume, nici măcar nu vegetez, totul mă arde.

Mă strâng într-un punct negru. Mă zbat într-o capcană în care nimic n-are formă, totu-i durere, totu-i apăsare ce vine în valuri. Din când în când cad în somn. Câţiva paşi sunt un efort imens. Nu pot nici măcar citi. Am amintirea clipei în care întrebam: De ce-i aşa grea chimioterapia? Ce fel de durere e? Trec zile, aflu asta.

Parcă a stat timpul. Un ultim gând: transformarea nu mai e posibilă. Rămân aici.

Au trecut opt zile. Mă trezesc aruncată ca un naufragiat pe-o plajă pustie, necunoscută.

Simt. Simt nisipul cald, raze de lumină. Sunt atât de sleită. Am să dorm.

Gânduri şi cărţi - Breuss şi David Servan-Schreiber

Totul-i fierbinte. Şi vremea şi vremurile clocotesc. Ezit să evadez din fierbinţeala minţii mele, ce arde la ideea că mâine iar e o zi de chimio, ca să nu intru în fierberea politică ce curge pe toate canalele media.
În plin Kafka aflu că azi ar fi fost ziua lui, de-ar fi trăit 129 ani şi nu doar 41. Mă fascinează, şi-i căutam urmele prin Praga, acum vreun an jumătate. E pe lista celor ce-aş vrea să-i întâlnesc de-aş călători vreodată-n timp.
Şi-n mintea mea se face linişte. Şi deja mi-e mai bine. Sunt într-o lume ceva mai firească decât cea din Castelul în care nu-s aşa de dependentă şi neputincioasă cum aş fi în Procesul sau în Colonia penitenciară şi nici n-am să mă trezesc mâine o gânganie. Anxietatea şi tensiunea trăirilor lui e ca un vaccin. Şi de la el ştiu că aşteptarea anulează liberatea.
Mă detaşez de aşteptarea zilei de mâine şi încerc să prezint alte două cărţi.

Rudolf Breuss - Cancer, leucemie - modalităţi de tratare a cancerului, a leucemiei şi a altor boli aparent incurabile.

Breuss nu a fost medic. A studiat iridiologia şi merge pe metode naturale şi intense - "tumoarea trebuie slăbită prin post". Terapia constă în consumul de suc de legume şi ceaiuri timp de 42 de zile. Sucul, maxim 500 gr pe zi, este un amestec de sfeclă, morcovi, ţelină, cartofi şi ridiche chinezească. Ceaiurile sunt deasemenea un amestec. Mai dă şi alte recomandări şi condiţii precum şi un program zilnic. Prezintă o cazuistică impresionantă şi spune că până în 1990, după metoda lui au fost vindecaţi 45 000 de bolnavi cu diferite afecţiuni aparent incurabile. Metoda este clar prezentată. Spune că se adresează mai ales celor ce nu au făcut operaţie, chimio şi radio. Pentru unele afecţiuni, ca şi pentru regenerarea întregului organism, recomandă doar 21 de zile pentru postul cu sucuri şi ceai.
Îmi place pentru că ideile sale forţă sunt:
- trebuie să ai voinţă pentru a te face bine;
- trebuie să înţelegi boala;
- trebuie să nu te temi de ea.
Despre terapie nu pot spune nimic pentru că n-am expermentat-o.

Dr. David Servan-Schreiber - Anticancer - învinge prin mijloace naturale.

Asta pentru mine este o carte de suflet. Este experienţa de viaţă a unui medic, doctor în medicină, co-fondator al Centrului pentru Medicină integrativă al Universităţii din Pittsburg. A făcut cancer, s-a tratat, cancerul a dat înapoi, mai târziu a recidivat şi l-a făcut să-şi pună întrebări, să caute soluţii pentru a-şi ajuta corpul să se apere. Începe cu o poveste de viaţă, propria poveste, vorbeşte despre şansele de scăpare (conform statisticilor), despre pericol şi ocazie, despre puncte slabe şi transmiterea veştilor rele, despre mediu şi lecţiile unei recidive, despre starea de spirit anticancer, dezamorsarea fricii şi tratamentele prin care a trecut. Şi viaţa lui în tot acest timp, mai bine de 15 ani de zile. Şi nu în ultimul rând despre propriul corp, ca factor anticancerigen şi despre a învăţa cum să te schimbi.
Experienţa lui este extrem de umană.
Am s-o mai citesc odată.

Terapia Gerson, eu şi cancerul

Terapia Gerson e o cale eminamente alternativă tratamentului clasic - operaţie, chimioterapie, radioterapie.
Probabil aş fi ales-o, dacă aş fi avut de ales. Adică dacă atunci când mi s-a descoperit tumora şi mi s-a spus "Programaţi-vă imediat la operaţie, nu mai e de stat, nu e cazul de biopsie, lucrurile sunt clare." mi s-ar fi spus şi "Aveţi posibilitatea de a începe imediat un tratament Gerson la Clinica.....".
Nu mi s-a dat nici o alternativă, iar eu cred în profesionişti.
Odată cancerul declanşat nu recomand nimănui să se trateze cu terapii alternative, după cărţi sau după experienţa altora. Când e vorba de prevenire, este altă poveste.
Mă documentez pentru a înţelege, pentru a include în modul meu de viaţă elemente ce-mi ajută corpul să se însănătoşească, să aflu ce-mi poate fi fundamental folositor.
Trebuie să acceptam că, în ceea ce priveşte tratarea cancerului, ne aflăm într-un ev mediu medical şi astea sunt practicile actuale -operaţie, chimioterapie, radioterapie.
Să avem incredere!

Cocktail cu efect întârziat

Joia trecută, dimineaţa, la vreo 20 de ore de la chimio, aveam senzaţia că situaţia e bună. Şi scriam asta. Greaţa era sub control, reuşisem să nu vomit, încă puţină concentrare, câteva ore, şi păşeam peste perioada cea mai critică.
Aşa-mi spunea experenţa de până atunci.
Dar avea să fie altfel. A 5-a rundă mă arunca în ring şi începeam să încasez pumni şi lovituri în rafale.
N-am ştiut niciodată cum după o directă de-i zboară capul, i se rotesc ochii ca zarurile şi ţâsneşte transpiraţia ca dintr-o stropitoare, boxerul mai ţopăie. Sau, de cade buimac, revine în cîteva clipe ca întors cu cheiţa, cu creierul pilaf, gata să o încaseze din nou.
Ei, acum am aflat!
Că asta mi s-a întâplat şi mie de joi încoace. Nu înţelegeam de unde vine, cum mă pocneşte, dar mă arunca într-o stare de dureroasă semiconştienţă. O letargie ciudată, sufocare, somn uneori. Mi-am redus mişcările la minimum. Câţiva paşi mă făceau să-mi aduc aminte pe viu de puţina anatomie învăţată pentru desen. Respiraţia era dificilă, parca aveam plămânii de tablă, ca şi întreg sistemul digestiv, căldura şi frisoanele alternau. Toată carnea durea, parcă desprinsă de pe oase ca la rasoalele de porc fierte mult pentru piftie. O masa amorfă şi dureroasă.
Auzeam galeria, susţinătorii, nu înţelegeam nimic.
Nu suportam nici computerul nici televizorul. Mi se spunea ca trebuie să mănânc. Am alimentat instalaţia de tablă fără a simţi vreun gust, doar arsură. Corpul unui manechin din laboratorul de biologie este mai prietenos decât al meu.
Erau câteva ore, dimineaţa, în care credeam că am să-mi revin, puteam citi şi uneori picta. Apoi primeam căte o directă în figură de nu mai ştiam nimic, habar n-am de unde aterizau.
Mă mişc încă foarte încet. Unii se uită straniu la mine, ca la un spectru. Parcă-s dintr-o altă realitate ce nu converge cu a lor.
Azi parcă am auzit gongul.
Se pare că runda 5 s-a încheiat.
N-am cîştigat eu, dar, cine ştie. Am două săptămâni să-mi vindec rănile.

Politeţe uitată

Am trecut de a 5-a chimio. 5 din 8 Începe numărătoarea inversă - 3, 2,1... şi gata ce-i mai greu.
Sunt într- un moment de acalmie şi relativă vioiciune şi Politeţea mă ia de mână şi mă aduce în faţa computerului.
Să mulţumesc şi să cer scuze. Să  mulţumesc  pentru toate mesajele prietenilor, apropiaţilor şi necunoscuţilor. Îmi fac tare bine, dar uneori nu am putere să răspund decât cu un gând bun. Alteori răspund rar sau mai lent, cum mi-e ritmul acum.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate cele ce-mi trimite prin voi, şi vouă, fiecăruia în parte.
Totul acum îmi trezeşte o mare dragoste de viaţă şi o percepţie nouă asupra relaţiei dintre semeni.
O Clipă rămâi, că esţi atât de frumoasă!
Cu drag

Thriller de dezvoltare personală

Am trecut şi de a patra sedinţă de chimio. Din fericire pare ceva mai uşor suportabilă decât data trecută. Cred că sunt o sumedenie de factori, ca mici picături ce concură la diluarea stării de rău. Dar nu o să detaliez acum. Prefer să profit de acest respiro şi să dăruiesc mai departe un fragment din cartea ce mi-a bucurat sufletul şi mintea ieri la tratament şi azi noapte, când nu puteam dormi.

Titlul cărţii este "Dumnezeu călătoreşte întotdeauna incognito" a lui Laurent Gounelle. Titlul preia o afirmaţie a lui Einstein care spunea că "întâmplarea este Dumnezeu care se plimbă incognito".

" Aşa e viaţa; rareori îţi dai seama pe loc că momentele grele au o semnificaţie ascunsă - ne ajută să creştem. Îngerii se deghizează în vrăjitoare şi ne fac cadouri minunate, ambalate cu grijă în ambalaje mizerabile.
Fie că e vorba de o înfrângere, de o boală sau de neajunsurile din fiecare zi, nu avem chef să acceptăm netam-nesam "cadoul", şi nici nu avem reflexul de a-l despacheta ca să descoperim mesajul ascuns pe care îl conţine - oare trebuie să învăţăm ce înseamnă voinţa, curajul? Sau dimpotrivă, să ştim să punem distanţă faţă de tot ceea ce, la urma urmei, nu are decât o însemnătate oarecare? Viaţa îmi cere să ascult ceva mai mult de propriile dorinţe şi aspiraţii profunde? Să mă hotărăsc să dau în vileag talentele cu care m-a înzestrat? Să nu mai accept ceea ce nu corespunde valorilor mele? Ce-oi fi având oare de învăţat dintr-o astfel de împrejurare?
În marile încercări, reacţionăm adesea cu mânie sau deznădejde, aruncând cu înderptăţire la coş ceea ce ni se pare nedrept. Dar mânia ne face surzi, iar deznădejdea orbi. Lăsăm să treacă ocazia care ne este oferită ca să creştem. Şi atunci loviturile dure şi neîmplinirile se înmulţesc.
Nu soarta se înverşunează împotriva noastră, ci viaţa caută să reînnoiască mesajul."

E un pasaj introspectiv, cartea însă este un adevărat thriller ce ţine cititorul cu sufletul la gură, 460 de pagini.
Încercaţi!

Frânturi de infern

Zile de chin. Ştiam ce ma aşteaptă. Faptul ca ştiu cu mintea nu de loc tot aia cu starea în care urlă fiecare celulă din mine. Îmi tot propun să fiu calmă, detaşată, că o să treacă. Mă concentrez pe respiraţie şi repet rugăciuni, repet, repet cât să-mi pot ţine mintea. Simt că alunecă spre stări-gânduri stranii ca niste gângănii hidoase pe care doar le zăresc şi nu le vreau. Mă simt zguduită, bumbăcită. De m-aş putea aduna. Sau de-aş dormi.

O zi de chimio

Ieri 2 mai, al treilea tratament chimio.
Imi plac diminetile, aşa că la ora 7 ies din casa cu gândul la plăcerea plimbării. Merg cu tramvaiul, câteva staţii pana la policlinica 10.
La 8 şi un pic apare doctorul Costovici. Intru la consultaţie. Avem o discuţie, ca de obicei, asupra ultimilor trei săptămâni şi a analizelor. Mă aduce pe linia de plutire spunându-mi ca este firească o asemenea scădere a valorilor din hemoleucogramă în cea de-a doua săptămâna a intervalului, perioada cu maxim impact al tratamentului. Îmi place mult atitudinea lui. Are prin asta un atu profesional.
Pe la 9 intru la tratament. Mă revăd cu o parte din colege/colegi din "clubul de miercuri". În total 7 persoane, intre 28 si 60 ani. Pe unii ştiu de la prima mea sedinţă, alţii sunt mai noi. Poveştile tuturor se împletesc însă.
Prima data îmi pune perfuzia şi-mi face antivomitivul - osetron. Ma lasă un pic, timp în care asistenta se învârte ca un titirez de la unul la altul. Apoi, prima pungă de perfuzie e destinată substanţei criminale roşii, de data asta Epirubicina. Stau cuminte, încântata că nu a trebuit să mă perforeze decât o dată. Venele se deteriorează mult de la aceste substanţe, se fragilizează prea mult ca să poată suporta perfuzia. Iar substanţa este extrem de agresivă, dacă atinge ţesuturile duce la necroza lor progresivă. Sângele e viaţă, e curgere şi-i rezistă.
Vine a doua pungă de ser, destinată celei de-a doua substanţe, Endoxan. Îmi face şi un antialergic. Endoxanul se pare că-i mai prietenos, aşa-i merge vorba.
Între timp facem conversaţie în gaşcă şi citesc. S.J. Watson- Înainte să adorm. Absolut minunată, inspirată de cazurile unor pacienţi amnezici, fascinantă prin subiect, stil, ritm, surpriză şi cuceritoare prin happy end. Asta nu trebuia s-o spun, iau o parte din plăcerea cititului, nu-i poţi anticipa finalul.
Citesc în disperare în perioada asta, cu o frenezie ce n-am mai avut-o din adolescenţă. Am devorat "rafturi" în ultimile câteva luni.
Pe la 13 şi15 gata şi cea de-a doua pungă, cu urările de bine părăsesc "gaşca". Ne vedem peste trei săptămâni.
Mă aşteaptă prietenul meu Eugen, un învingător. A ieşit teafăr din labirintul plin de capcane al cancerului.
Mă conduce acasă. Propun să mergem pe jos, imi fac bine plimbările şi sunt în formă imediat după tratament. În afară de o ameţeală suportabilă.
Ieri la prânz, neuitându-se în calendar, Bucureştiul se scălda la 32 de grade Celsius. Aşa ca asfaltul, vitrinele şi betoanele eliberau şerpi de foc iute crescuţi la soare. Am căutat umbra şi plimbarea a fost o plăcere.
Acasă am stau de vorbă cu soţul meu. Sperăm ca totul să fie bine în continuare. Mai iau o porţie de Nux vomica, prima fusese dimineaţa iar acum se instalase greaţa. A, şi în tot intervalul am băut multă apă. E obigatorie hidratarea. La ora prânzului înghiţisem deja doi litri de apă. Acum trebuia să şi mănânc ceva. Vechea poveste cu o masă uşoară care să nu-mi facă rău nu o reuşisem încă. Întrebasem în toate direcţiile şi din variantele prezentate nici una nu a avut efect la mine. Am vomitat la greu de fiecare dată, câteva zile în şir. Poate şi pentru că am o bilă mai sensibilă. Aşa că m-am întrebat ce-aş putea mânca şi am ales o mică banană şi o şi mai mică pară. Am putut să adorm vreo oră. Apoi a început programul deja cunoscut, starea de greaţă s-a acentuat vertiginos şi am vomat. Şi aşa am ţinu-o cam toată seara, cu tot cortegiul de durere de cap şi arsuri violente pe tot traiectul. Din fericire apucasem să vorbesc puţin la telefon cu câţiva prieteni. Nu comunicasem încă cu "cele trei graţii" cum le zic eu, adică cumnata mea Aura, farmacistă şi Mariana şi Monica, doctoriţe. Le-am dat mesaje, n-am avut cu ce să mă laud, dar ele mi-au dat în schimb sfaturi bune care m-au mai liniştit. Am mai stat de vorbă cu soţul meu, am încercat să mai citesc dar nu vedeam prea bine. Am aşteptat să înceapă confruntarea Sarkozy - Hollande, dar chiar de la început, am simţit că mă curtează somnul şi m-am lăsat repede sedusă.
Azi dimineaţă m-am trezit la 5, deci am dormit bine. A început starea febrilă în tot corpul, obrajii îmi ard, am nişte "bujori" de clovn, şi greaţa îmi dă roata, suportabil. Sunt stări cunoscute deja.
Mă opresc aici, povestea va continua dar, s-au arătat zorii...

Şi o poză în ton.