Frânturi de infern

Zile de chin. Ştiam ce ma aşteaptă. Faptul ca ştiu cu mintea nu de loc tot aia cu starea în care urlă fiecare celulă din mine. Îmi tot propun să fiu calmă, detaşată, că o să treacă. Mă concentrez pe respiraţie şi repet rugăciuni, repet, repet cât să-mi pot ţine mintea. Simt că alunecă spre stări-gânduri stranii ca niste gângănii hidoase pe care doar le zăresc şi nu le vreau. Mă simt zguduită, bumbăcită. De m-aş putea aduna. Sau de-aş dormi.