Vivat Cyberspace!

Fac parte dintr-o generaţie de mijloc. Nici ca cei mai bătrâni care pot trăi bine merci fără computer şi internet dar nici ca cei mai tineri care văd lumea printr-un ecran cu cristale lichide.
Sunt 20 de ani de când am făcut primul curs pentru a invăţa un program pe calculator, Autocad-ul. E un program de grafică dar tot ce construiam atunci- desene, planuri, intersecţii, suprafeţe - erau doar înşiruiri, parcă nesfârşite, de comenzi scrise cu pixul pe un caiet studenţesc. Pare ciudat acum.
De atunci totul a prins viteză şi, ca majoritatea, lucrez cu dezinvoltură în mai multe programe. Îmi pare firesc dar rămâne ca o limbă străină, bine stăpânită dar învăţată târziu.
Fascinată de spaţiul public, am cercetat şi spaţiul virtual, spaţiul public al comunicării. În afară de informaţii şi ceva satisfacţii intelectuale nu mi-a oferit nimic. Nu m-a cucerit.
Am ramas convinsă că o privire, prezenţa, o atingere, nu pot fi egalate de nimic.
Ieri însă s-a întâmplat ceva.
Dimineaţă mă trezisem mai bine, îmi reveneam după cea de-a patra chimio. Mă scuturam de starea de rău dar simţeam cum parcă voaluri, pânze se ţes în jurul meu. Că boala asta mă izolează încet şi sigur, definitiv.
M-am gândit să descriu starea, dar parcă nu găseam tonul. Şi atunci, am trimis colegilor şi prietenilor mei de la serviciu adresa acestui blog. Primilor care mi-au apărut în minte. Să-l acceseze şi să afle de mine, să le vorbesc astfel.
Ceea ce s-a întâmplat după a fost copleşitor, emoţionant, miraculos. Răspunsurile şi cele câteva telefoane, tot ce am simţit (cred că şi de la cei ce doar s-au gândit la mine, dar nu le este la îndemână să comunice)
m-au proiectat într-un caleidoscop. Citeam, stăteam şi plângeam, eram copleşită de acea fascinaţie pe care am avut-o pentru prima dată, în copilarie, când am privit printr-o mică fantă şi lumea a devenit alta, o minune de lumină, mişcare, bucurie şi culori. Am văzut o lume minunată, care există ca şi noi.
O trăire de o copleşitoare frumuseţe şi grandoare. A fost posibilă şi pentru că în acelaşi timp m-am adresat atâtor suflete, în spaţiul virtual am putut fi împreună.
Vă mulţumesc.
Mi-a venit în minte şi unul din cântecele din copilaria mea, "O lume minunata" a lui Mihai Constantinescu.
Asta pare caraghios dar aşa e.