Mă uit în oglindă. Îmi cercetez scalpul, atentă poate s-a mai iţit vreun fir nou. Mă uit de cel puţin două ori pe zi, aş putea spune că a devenit obsesie. Cele vechi, tare răruţe, cresc încetişor. Dar atât. Mă uit şi la sprâncene, cărora abia le mai percep conturul, mai degrabă îl redesenez în mintea mea. Şi genele au dispărut, lipsa lor mă deranjează adesea. Adiere, ploaie, praf ele suportau fără să am habar. Nici pe corp nu mai am fir de păr şi aştept cu interes o nouă pubertate. Voi fi la a doua pubertate!
Acum chipul meu poartă stigmatul cancerului. E ca o mască hidoasă, dincolo de care ochii ard cerând ajutor. Am senzaţia că am fost marcată. Că o fiară m-a împroşcat cu o zeamă care m-a acoperit. Acum a plecat dar ar vrea să revină să mă devoreze. Şi eu trebuie să curăţesc totul, să şterg repede orice semn, să mă reinventez ca să nu mă mai recunoască niciodată, chiar de-mi va mai da târcoale.
Da, e adevărat, îmi plac mult desenele animate!
Norocul meu este că sunt înconjurată de familie şi prieteni în ochii cărora mă simt firesc.
În ochii lor masca asta hidoasă n-are consistenţă, sau o absoarbe dragostea lor şi eu n-o mai văd refectată. Dar în ochi străini şi în oglindă o văd şi mă întreb cine sunt eu.
Am să închid pleoapele, să mă uit şi în mine, poate încep să văd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu