Dragii mei,

Am plăcerea de a vă invita la o nouă expoziție personală de pictură,

înCHIPuiri,

al cărei vernisaj va avea loc joi 26 noiembrie, ora 18.00
la Centrul de Cultură Arhitecturală,  Strada Jean Louis Calderon nr. 48.

 Vă aștept cu drag,

Răspuns

Fără frică de disperarea sau de epuizarea care apare de-a lungul drumului!
Poate-i doar de-o clipă, poate-i inevitabilă.
O putea rămâne careva pozitiv şi puternic tot timpul?
Deşi nu suntem de vină pentru boală (ea a apărut doar ca o consecinţă), este nevoie să ne întoarcem privirea înăuntru, ca să învăţăm să-i facem faţă, să-i găsim un sens, să trăim cu ea, să trecem prin ea şi să o vindecăm.
Să ne iertăm şi să lăsăm deoparte orice învinovăţire.
Unde altundeva am putea să ne întoarcem privirea?
Putem să stăm cu ochii aţintiţi spre cer - dar, în cele din urmă, suntem tot în corpurile noastre.
Ne întrebăm despre locul nostru în schema lucrurilor, ne întrebăm despre natura lui Dumnezeu, ne întrebăm despre durata vieţii noastre. Sunt întrebările oricărei lucrări interioare.
Singura cale de ieşire este spre interior.
Boala ne cere să ne întoarcem spre interior şi să devenim conştienţi de noi înşine.

Răspuns inspirat de cartea Carolinei Myss - "De ce nu ne vindecăm şi cum putem să o facem?"

Şi să nu uităm de oracolul din Delphi care spunea "Cunoaşte-te pe tine însuţi!"
şi
"Nimic în execes!"

Malta, muze, îngeri, mandale

Malta m-a uluit din prima clipă cu un peisaj copleşitor.

Stâncă aproape lipsită de verdeaţă şi mare, albastru fără limită care-ți inundă privirea.

Cum vor fi văzut poeţii maltezi peisajul acesta? Întâmplător am dat peste câteva versuri ale lui Anton Buttigieg, sigur poet doar în timpul liber, la câte a avut de făcut +a trăit între 1912 şi 1983, a fost poliţist, magistrat, politician, preşedinte de partid, ministru şi în cele din urmă preşedinte, între 1976 şi 1981- dar cu nenumărate premii pentru versurile sale. Spunea Buttigieg:

In Malta every time

I look around me
from everywhere
I see the sea looking at me
with his blue eye.

Adică, într-o traducere lipsită de eleganţă:

„În Malta, oricând/ privesc în jurul meu/ de oriunde/ văd marea privindu-mă/ cu ochii ei albaştri”
Marea, obsedantă, e prima impresie din Malta, apoi piatra de soare condensat şi poveştile insulei, cu fiinţele lor de lumină.

O fascinaţie transpusă în imagini ce s-a materializat într-o nouă expoziţie de pictură:

Malta, muze, îngeri, mandale

Am plăcerea să vă invit la vernisaj,

miercuri 10 septembrie 2014,  orele 18.00 la
Centrul de Cultură Arhitecturală,
Strada Jean Louis Calderon nr. 48

Expoziţia va fi deschisă până în 24 septembrie

Vă aştept cu drag,

 

 

Invitaţie

Vă invit la spectacolul şi vernisajul de mâine în sălile Centrului Cultural Mihai Eminescu din incinta Parcului Naţional Lia Manoliu.
Expoziţia va fi deschisă 10 zile.

Detalii găsiţi pe:

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/culori-in-familie-de-ziarul-de-duminica-12881854

http://www.modernism.ro/2014/07/01/spectacolul-de-sunet-si-culoare-parcul-national-lia-manoliu/

Vă aştept cu drag!

Despre speranţă şi atitudine

Îmi cultiv speranţa, văd rezultatele pe care mi le doresc ca fiind posibile şi muncesc pentru atingerea lor.
De la Euripide am aflat că în cele mai negre nenorociri există cele mai mari şanse pentru o schimbare fericită. Era doar un dicton frumos până ce viaţa mi-a demonstrat că aşa este.
O cred pe Eleonor Roosevelt care spunea: Câştigi forţă, curaj şi încredere din fiecare experienţă în care cu adevărat de opreşti şi priveşti frica în faţă. M-am oprit îngrozită şi am privit-o. Recunosc că sunt puternică.
Unele dintre noi consideră cancerul o provocare altele un blestem. Principala diferenţă este modul de a ne percepe - învingătoare sau victime. Alegerea ne aparţine în totalitate.
Bernadette C Randle, în Supă de pui pentru sufletul supravieţuitorului cancerului spune: „Fiind o supravieţiutoare a cancerului afirm că lecţia cea mai importantă din viaţa mea a fost dată de cancer- un profesor sever.
M-a învăţat care este cel mai bun mod de a trăi: să aleg în cunoştinţă de cauză.
Să nu evit alegerile grele.
Să mă iubesc mai mult pe mine însămi.
Să caut binele oriunde şi să-l găsesc peste tot.
Să gust umorul în situaţia mea.
Să trăiesc din plin şi să-mi amintesc că toţi suntem unul!
Dacă ar treui să reduc toate lecţiile învăţate într-o morală concisă, aş folosi literele
G-O-D-I-S-N-O-W-H-E-R-E.
Care pot fi citite „God is nowhere!- Dumnezeu este nicăieri”
sau
„God is now here!- Dumnezeu este acum aici”.

Crăciun fericit!

Povești de psihoterapie

Povestea spune așa:

Un rabin a avut o discuție cu Dumnezeu despre rai și despre iad.
”Am să-ți arăt iadul”, a spus Dumnezeu, și l-a dus într-o încăpere unde era o masă mare, rotundă. Cei ce  stăteau în jurul mesei erau morți de foame și disperați. În mijlocul mesei se afla o oală uriașă cu tocană care mirosea așa de îmbietor, că rabinului i-a lăsat gura apă. Fiecare persoană de la masă avea o lingură cu coada foarte lungă. Lingura ajungea până la oală, dar coada era mai lungă decât brațele celor care vroiau să mănânce: așa că, nereușind să ducă hrana la gură, nimeni nu putea mânca. Rabinul a văzut că suferința lor era cu adevărat cumplită.
”Acum am să-ți arăt raiul”, a spus Dumnezeu, și s-a dus în altă încăpere, exact la fel ca prima. Aceeași masă mare și rotundă, aceeași oală cu tocană. Oamenii, ca și ceilalți aveau aceleași linguri cu coadă lungă - dar aici oamenii bine hrăniți, durdulii, râdeau și tăifăsuiau.
Rabinul nu a reușit să înțeleagă.
”E simplu, dar e nevoie de o anumită tehnică”, a spus Dumnezeu.
”Vezi tu, în încăperea asta, au învățat să se hrănească unul pe celălalt.”

E o poveste pe care altădată nu aș fi băgat-o în seamă. Aș fi spus ”Bine, bine, știu!”.
Acum nu mai cred că-i ceva pueril iar mesajul nu-l mai simt prea simplu ca să fie adevărat.
De asta apare povestea aici.
Și pentru că am găsit-o înserată într-o carte a lui Irvin D. Yalom, Mama și sensul vieții.
Și pentru că povestea în care a fost înserată este despre cancer.
Și pentru că o prietenă tare dragă, de care mă despart sute de kilometri dar mă unește aceeași experiență, m-a întrebat ce să mai citească și mi-au apartut în minte cărțile lui Yalom.

Le pun într-o ordine total subiectivă, a preferinței mele:
Soluția Schopenhauer, Editura Vellant, 2010
Problema Spinoza, Editura Vellant, 2012
Plânsul lui Nietzsche, Humanitas, 2006
Minciuni pe canapea, Humanitas, 2009
Darul psihoterapiei, Editura Vellant, 2011
Privind soarele în față, Editura Vellant, 2012
Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie, Editura Trei, 2008.

Lectură plăcută, să fie de folos!

Momente de vară

A trecut luna septembrie, cea cu analize multe, consultații și emoții.
A rămas nepostat textul de mai jos, scris în august, blocat undeva în eter.
Mi-e dor de căldura verii așa că aduc aici zilele de vară petrecute la Izvorul Mureșului în tabăra de Qiqong medical organizată de dr. Luiza Nogali. O săptămână am fost singurii stăpâni ai complexului sportiv, într-un peisaj de poveste, cu soare, dealuri molcome, pășuni, flori și copaci seculari.
La 6 dimineața în poiană ne reuneam pentru meditație, străjuiți de brazi falnici. Apoi două ore de  exersare a Sunetelor vindecătoare și a Mersul Guolin Anticancer. După-amiaza era timpul Bastonului Taoist al Dragonului. Ca să nu pară că vorbesc cifrat, găsiți toate tehnicile prezentate pe siteul Luizei www.medicalqigong.ro.

O parte dintre noi într-un moment de relaxare și exersând. 

 

Apoi un popas pe lacul Tarnița, la Gilău-Cluj. Un peisaj din cărțile ilustrate pe care le trimiteam din vacanțele copilăriei și adolescenței. Lac ce ascunde taine și povești despre o lostriță uriașă și un sat întreg îngropat sub ape. Când am stat pe mal, sub sălcii, mama Gea m-a luat în brațe. I-am simțit căldura dulce, inima în bătaia ritmică a valurilor și respirația în adierea vântului printre crengi.

Și un ultim popas, la sfat cu babele și contemplând Sfinxul. Sus pe platoul Bucegilor unde între cer și pământ nu-i decât omul, nimic nu-i mai sus.

Acolo te poți fixa bine cu tălpile în stâncă și te înalți, te întinzi mult, mult până la cer. E aproape!

Și câteva efemere și vesele pete țopăitoare de culoare.

Cu drag

 

 

Împăcare

A trebuit să mă împac pe mine cu mine.
Să refac din bucăți fotografii rupte demult,
să-mi chem amintirile toate doar ca să le las, în sfârșit,
să plece.
Să adun orice urmă, amprente ale mâinilor,
privirilor și gândurilor ce m-au atins,
apoi să le suflu ca pe-o păpădie.
Să fac un pas înainte, apoi încă unul
și să mă aflu, să mă regăsesc
în oglinda propriilor mei ochi.
Asta nu este o poezie.
Este o împăcare.

Herceptin

Iunie 2013, am încheiat tratamentul cu Herceptin.
L-am suportat destul de greu, nu ştiu daca tratamentul în sine sau conjugat cu efectele chimioterapiei.
Am fost pe punctul de a renunţa de la penultima şedinţă. Nu intru în detalii pentru ca am convingerea că pentru fiecare este altfel. Corpurile reacţionează foarte diferit, iar psihicul percepe infinit mai nuanţat.
Sunt în continuare în perioada de analiză, experimente, studii şi călatorii preponderent interioare.
Şi pictez.
Îmi sunt mai aproape culorile cum altora le sunt cuvintele.
Dar toate spun că boala asta, cancerul, poate fi doar o etapă pasageră ca în inregistrarea de mai jos.
Vă rog să o urmăriţi. Este o experienţă personală dar poate fi vorba despre viaţa oricăreia dintre noi trăind pe planeta aceasta

 

https://www.youtube.com/watch?v=bHLgTUV0XWI

Un respiro

Melodia vieții, cu pauzele ei
http://www.youtube.com/watch?v=xwPOKHTYxhY&feature=share
Cu drag

Un An

Astăzi se împlineşte un an de când am deschis acest blog.
A izbucnit ca un ţipăt, a fost pentru mine trăirea "Strigătul"-ui lui Munch, în vorbe şi nu în culoare.
A trecut un an extem de dens. Nu ştiu dacă am crescut ca Făt-frumos într-un an cât alţii în zece, dar parcă mulţi, mulţi ani s-au condensat. Toate trăirile şi-au mărit exponenţial amplitudinea, o asemenea forţă şi varietate a lor îmi fusese înainte necunoscută.
E exterem de mult de vorbit. Totul s-a schimbat, percepţiile mele s-au schimbat, eu însămi nu mai sunt aceeaşi. Este încă un proces în curs - aflu, iau aminte şi scriu despre asta.
Blogul acesta, în afară de a fi un canal de descătuşare a trăirilor, mi-a adus prieteni noi.
Deşi poveştile, încercările, lecţiile noastre sunt uneori complet diferite simţim că ne aflăm pe un acelaşi drum, cel pieptiş, al transformării mai mult sau mai puţin asumate.
Cu mulţi comunic direct, vorbim, ne întâlnim. E poate motivul pentru care scriu aici mai rar.
Rămân prezentă,
La mulţi ani!

Banda lui Moebius

Am lipsit o lună de zile, din Bucureşti, din ţară şi de pe "lungimile de undă" cunoscute. Am fost într-o expediţie spirituală. M-am integrat într-o altă lume fizică şi psihică, o lume de vibraţii, senzaţii, forme şi culori complet diferite de cele familiare.
Am pornit călătoria ca purtată de o bandă a lui Moebius. Zic asta pentru că am senzaţia că am revenit în acelaşi punct, acelaşi plan, al vieţii mele aici şi acum, făcând între timp cunoştinţă cu spaţiul.
Nu voi povesti aici experienţele acestui timp, nu şi-ar găsi locul în acest tărâm, al tuturor şi al nimănui.
Cine citeşte aceste rânduri s-ar putea întreba: "Şi atunci de ce mai spui despre asta? Ca ce chestie?".
Spun pentru cei ce parcurg experienţa cancerului - că e bine să avem experienţe spirituale autentice şi nu doar trăiri religioase. Spun pentru cei ce caută să ajungă mai aproape de ei înşişi- că adesea este nevoie să facă doar un pas. Foarte aproape se contopeşte cu foarte departe, important este să nu le traduci în gânduri, ce pot deveni tentaculele Medusei.
Să-şi asculte inima şi să pornească fără a se gândi la nimic altceva decât la puţinele lucruri practice ale călătoriei.
Eu, din fericire, am avut susţinerea necondiţionată a celor foarte puţini şi foarte apropiaţi care au ştiut de călătoria mea şi care astfel m-au făcut să le simt o dată în plus dragostea.
Iar ceea ce am învăţat acolo sunt lucruri atât de simple, firescul fiinţei, al adevărurilor de care ne împiedicăm în fiecare zi, dar trecem mai departe, rătăcind.
Cum de auzim de atâtea ori vorbe ce doar la un moment dat prind viaţă?

Gânduri la final de expoziţie

Mulţumesc tuturor celor care, în vârtejul acestor zile de decembrie, s-au oprit câteva clipe în faţa tablourilor mele.
Mulţumesc odata în plus celor ce au avut deschiderea, plăcerea, sinceritatea, amabilitatea, de a-mi adresa câteva cuvinte, păreri, aprecieri asupra tablourilor şi am putut astfel să împart, de fapt să înmulţesc cu ei, bucuria culorilor şi a trăirilor purtate de ele.
Şi deasemenea mulţumiri celor ce au cumpărat, sau au primit cu plăcere în dar tablouri, şi le-au dus acasa, sau la birou, sau oriunde altundeva şi le-au aşezat pe câte un perete ca să-şi reverse armoniile de culori şi bucurie asupra privitorilor.
Mulţumesc mult şi celor ce mi-au fost alături la organizare, m-au ajutat la montare, transport, ambalare şi celor ce au făcut prezentări la vernisaj sau în media şi celor ce au făcut fotografii, minunate.
Şi tuturor celor ce au fost la vernisaj le mai mulţumesc încă odată.
Din toată fiinţa mea îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat puterea să reuşesc lucrul acesta, anul acesta, şi prin asta să ştiu, să am credinţa că pot merge mai departe.

Întâlniri în faţa oglinzii

E adevarat ca "am ieşit în lume" dar, chiar şi aşa, au fost mai multe întâlniri decât mi-aş fi putut închipui. Şi când zic întâlniri nu ma refer la de câte ori am spus "salut, bună ziua, mă bucur că te văd!..."ci la faptul că am avut contact cu poveşti de viaţă, le-am aflat direct de la deţinătorii lor. Uneori doar schiţate din câteva tuşe, dar mereu încărcate de semnificaţii. Sau doar câte o "întâmplare" care a schimbat cursul vieţii, modul de a percepe viaţa.
Multe poveşti, cu un numitor comun: viaţa e un caleidoscop fascinant. Un dar unic.

Poveştile aflate direct nu le pot reproduce, dar pot da două deja publice.
Prima, un frumos interviu dat de medicul meu oncolog, dr. Cătălin Costovici. Are constant o atitudine benefică şi motivantă în relaţia cu pacienţii, ceea ce mie îmi dă încrederea şi forţa, atât de necesare.
www.cariereonline.ro/articol/obisnuita-stare-de-zbatere

Iar cea de-a doua, un film de o oră şi jumătate, legat de atitudine şi schimbare.
http://www.youtube.com/watch?v=ljkxrOl3Ywg
Altădată nu le-aş fi înţeles şi aş fi judecat imediat şi tranşant.
Acum e altceva, mă recunosc în multe.

Vizionare plăcută!

Sa nu uit!

Luni seara. Am început serviciul. Reintru în câmpul muncii după opt luni de pauză.
Azi, la revederea colegilor, am avut emoţia primei zi de şcoală.
Sunt nouă luni de cand mi s-a spus ca am cancer. Timp în care viaţa mea a însemnat cu totul altceva decât ştiam.
Însăşi povestea asta e ca o şcoală. O şcoală a vieţii care nu-i deloc uşoară. În care, după cinci ani de probe şi încercari, medicii îţi dau încântaţi diploma de om sănătos şi-ţi urează să-ţi trăieşti bucuros viaţa în continuare. Şi să-ţi fie de folos toate cele ce-au trecut. Pentru că acum eşti altfel. Sau cel puţin aşa îmi imaginez eu un moment de peste cinci ani.
Deocamdată aş vrea sa nu uit ce-am aflat, ce-am simţit dincolo de suferinţă. Cel mai mult relaţia dintre oameni, raportarea la celălalt, o frăţie intensă, creştină. Şi faptul că lumea şi viaţa sunt extraordinar de frumoase, prin ele însele şi atât.
Nu trebuie să uit, pentru că ştiu că aşa este, cu adevărat, mi s-a arătat, m-au copleşit!
Probabil că la un moment dat le voi povesti aici.
Deocamdată sunt încă foarte intime şi punctuale. Şi poate aş folosi cuvinte prea mari.
Unul din motivele pentru care scriu pe acest blog e să las mărturie despre cum se poate traversa cancerul. Să fie o urmă, o orientare pentru cei pe care viaţa îi pune, ca şi pe mine, să străbată acest pustiu al durerii şi sper şi al regăsirii de sine.
Cu dragoste

Dau căutare...

Dau căutare după "eu" şi mă găsesc în spusele Anei Blandiana:
"Nu sunt niciodată prezentă în întregime undeva şi de aceea, chiar dacă pe loc sunt în stare să particip la o discuţie ca şi cum aş lua cu adevărat parte la ea, peste câteva ore nu mai sunt în stare să reproduc nimic, am nevoie chiar de un efort de pentru a-mi aminti că a existat o discuţie. Ceea ce reţin din întâmplări este un anumit sentiment dominant al lor, o anumită stare de spirit, o anumită culoare ce nu este întotdeauna adaptată la real.
Şi totuşi - e adevărat, rar- se întâmplă ca lumea să mi se descopere printr-o mişcare bruscă atât de epatantă încât atenţia mi se aprinde brusc, determinând o stare de intensă concentrare, o surescitare în timpul căreia integistrez totul, pentru totdeauna, fără nici o şansă de a uita vreodată. În asemena momente, totul este atât de deosebit de ceea ce trăiesc de obicei încât mă gândesc cu spaimă că nici nu trăiesc decât în aceste rare explozii..."
Dau căutare după "trăiesc" şi aflu de la Raymond Queneau:
"A trece oceanul pe-o coajă de nucă
bravă ispravă
pur sportivă
nu de asta-i vorba, dimpotrivă
Solitarul navigator însoţit
de cântecul rechinilor
doarme pe marea fosforescentă
în timp ce speranţa lui
pluteşte"
Dau căutare după "speranţă" şi cred ca Michelangelo Buonarroti:
"Cu ochii tăi văd o lumină lină
ce-n ochi-mi orbi nu prinde să răsară.
Cu paşii tăi, la fel, port o povară
ce-i pentru paşii-mi obosiţi stăină"
Dau căutare după "lumină" şi mă alătur lui Rabindranath Tagore:
"Îţi voi rosti numele, în singurătate, aşezat în mijlocul umbrelor
tăcutelor mele gânduri.
Îl voi rosti fără cuvânt"

Dau căutare...

Pregătind expoziţia

Octombrie, strânsul recoltelor, încep pregătirile de toamnă!
Strâng şi eu laolaltă tablourile din acest an. Le fotografiez, le duc de înrămat, aleg şi prelucrez texte şi imagini pentru catalog, le trimit colegului meu care le pune în pagină. Apoi voi da comanda la tipografie, voi discuta pentru sală şi voi face invitaţii. Am stabilit deja concepţia grafică, ideea şi suflul expoziţiei.
E un fel de a spune că am stabilit, doar le-am înşirat şi m-am uitat cu atenţie la ele, deodată şi pe rând. Şi-am recunoscut acest an 2012. Cu tensiuni dramatice, cu determinare şi opţiuni asumate, cu forţă şi linişte, cu luptă în primele rânduri, cu familie, cu prieteni, cu dragoste şi suferinţă, cu speranţe şi chemare, cu dorinţe, culori şi schimbare.
Reinventare şi benefice renunţări, e doar un început.

Prezent!

Am revenit pe blog, după aproape o lună. Postările au lipsit pentru că şi stările mele au fost majoritar confuze. Iar în puţinele dăţi când aş fi scris ceva aici ori mi-a lipsit internetul, au fost două lungi săptămâni, ori dorinţa de a picta a fost mai mare.
Am mai citit, încercând să mai aflu despre perioada prin care trec. Am apelat iar la Biblia cancerului la sân, volumul uriaş care mi-a răspuns adesea la întrebări. Întrebări din acelea pe care chiar şi doctorului sau prietenelor doctori, mă sfiam să le pun. Starea de confuzie nu s-a risipit.
În etapele anterioare - investigaţii, operaţie, chimioterapie - mă simţeam mult mai determinată şi, paradoxal, mai plină de forţă deşi energia îmi era la pământ. Oricât mi-a fost de greu ştiam împotriva cui lupt, unde mă poziţionez. Acum parcă duşmanul s-a diluat şi m-a lăsat în ceaţă.
Sunt în convalescenţă, e drept.
Să mai înveselesc admosfera închei cu proaspete tablouri,

 

şi gânduri bune.

Chestiuni intime

Mă uit în oglindă. Îmi cercetez scalpul, atentă poate s-a mai iţit vreun fir nou. Mă uit de cel puţin două ori pe zi, aş putea spune că a devenit obsesie. Cele vechi, tare răruţe, cresc încetişor. Dar atât. Mă uit şi la sprâncene, cărora abia le mai percep conturul, mai degrabă îl redesenez în mintea mea. Şi genele au dispărut, lipsa lor mă deranjează adesea. Adiere, ploaie, praf ele suportau fără să am habar. Nici pe corp nu mai am fir de păr şi aştept cu interes o nouă pubertate. Voi fi la a doua pubertate!
Acum chipul meu poartă stigmatul cancerului. E ca o mască hidoasă, dincolo de care ochii ard cerând ajutor. Am senzaţia că am fost marcată. Că o fiară m-a împroşcat cu o zeamă care m-a acoperit. Acum a plecat dar ar vrea să revină să mă devoreze. Şi eu trebuie să curăţesc totul, să şterg repede orice semn, să mă reinventez ca să nu mă mai recunoască niciodată, chiar de-mi va mai da târcoale.
Da, e adevărat, îmi plac mult desenele animate!
Norocul meu este că sunt înconjurată de familie şi prieteni în ochii cărora mă simt firesc.
În ochii lor masca asta hidoasă n-are consistenţă, sau o absoarbe dragostea lor şi eu n-o mai văd refectată. Dar în ochi străini şi în oglindă o văd şi mă întreb cine sunt eu.
Am să închid pleoapele, să mă uit şi în mine, poate încep să văd.

Undeva, mai aproape de cer

Plimbarea de azi. Încet, gâfâind şi tot oprindu-mă la câte doi paşi, am ajuns pe deal. Şi-am privit, şi-am îmbrăţişat şi m-am lăsat purtată şi invadată de linişte, pace şi armonie, de fluidul din toate. Şi-am atins, fie doar cu privirea, iarba aspră a muntelui din zare. Mintea mi-a vorbit mult, cu bucurie. Apoi a tăcut.