Cocktail cu efect întârziat

Joia trecută, dimineaţa, la vreo 20 de ore de la chimio, aveam senzaţia că situaţia e bună. Şi scriam asta. Greaţa era sub control, reuşisem să nu vomit, încă puţină concentrare, câteva ore, şi păşeam peste perioada cea mai critică.
Aşa-mi spunea experenţa de până atunci.
Dar avea să fie altfel. A 5-a rundă mă arunca în ring şi începeam să încasez pumni şi lovituri în rafale.
N-am ştiut niciodată cum după o directă de-i zboară capul, i se rotesc ochii ca zarurile şi ţâsneşte transpiraţia ca dintr-o stropitoare, boxerul mai ţopăie. Sau, de cade buimac, revine în cîteva clipe ca întors cu cheiţa, cu creierul pilaf, gata să o încaseze din nou.
Ei, acum am aflat!
Că asta mi s-a întâplat şi mie de joi încoace. Nu înţelegeam de unde vine, cum mă pocneşte, dar mă arunca într-o stare de dureroasă semiconştienţă. O letargie ciudată, sufocare, somn uneori. Mi-am redus mişcările la minimum. Câţiva paşi mă făceau să-mi aduc aminte pe viu de puţina anatomie învăţată pentru desen. Respiraţia era dificilă, parca aveam plămânii de tablă, ca şi întreg sistemul digestiv, căldura şi frisoanele alternau. Toată carnea durea, parcă desprinsă de pe oase ca la rasoalele de porc fierte mult pentru piftie. O masa amorfă şi dureroasă.
Auzeam galeria, susţinătorii, nu înţelegeam nimic.
Nu suportam nici computerul nici televizorul. Mi se spunea ca trebuie să mănânc. Am alimentat instalaţia de tablă fără a simţi vreun gust, doar arsură. Corpul unui manechin din laboratorul de biologie este mai prietenos decât al meu.
Erau câteva ore, dimineaţa, în care credeam că am să-mi revin, puteam citi şi uneori picta. Apoi primeam căte o directă în figură de nu mai ştiam nimic, habar n-am de unde aterizau.
Mă mişc încă foarte încet. Unii se uită straniu la mine, ca la un spectru. Parcă-s dintr-o altă realitate ce nu converge cu a lor.
Azi parcă am auzit gongul.
Se pare că runda 5 s-a încheiat.
N-am cîştigat eu, dar, cine ştie. Am două săptămâni să-mi vindec rănile.