Pregătind expoziţia

Octombrie, strânsul recoltelor, încep pregătirile de toamnă!
Strâng şi eu laolaltă tablourile din acest an. Le fotografiez, le duc de înrămat, aleg şi prelucrez texte şi imagini pentru catalog, le trimit colegului meu care le pune în pagină. Apoi voi da comanda la tipografie, voi discuta pentru sală şi voi face invitaţii. Am stabilit deja concepţia grafică, ideea şi suflul expoziţiei.
E un fel de a spune că am stabilit, doar le-am înşirat şi m-am uitat cu atenţie la ele, deodată şi pe rând. Şi-am recunoscut acest an 2012. Cu tensiuni dramatice, cu determinare şi opţiuni asumate, cu forţă şi linişte, cu luptă în primele rânduri, cu familie, cu prieteni, cu dragoste şi suferinţă, cu speranţe şi chemare, cu dorinţe, culori şi schimbare.
Reinventare şi benefice renunţări, e doar un început.

Chestiuni intime

Mă uit în oglindă. Îmi cercetez scalpul, atentă poate s-a mai iţit vreun fir nou. Mă uit de cel puţin două ori pe zi, aş putea spune că a devenit obsesie. Cele vechi, tare răruţe, cresc încetişor. Dar atât. Mă uit şi la sprâncene, cărora abia le mai percep conturul, mai degrabă îl redesenez în mintea mea. Şi genele au dispărut, lipsa lor mă deranjează adesea. Adiere, ploaie, praf ele suportau fără să am habar. Nici pe corp nu mai am fir de păr şi aştept cu interes o nouă pubertate. Voi fi la a doua pubertate!
Acum chipul meu poartă stigmatul cancerului. E ca o mască hidoasă, dincolo de care ochii ard cerând ajutor. Am senzaţia că am fost marcată. Că o fiară m-a împroşcat cu o zeamă care m-a acoperit. Acum a plecat dar ar vrea să revină să mă devoreze. Şi eu trebuie să curăţesc totul, să şterg repede orice semn, să mă reinventez ca să nu mă mai recunoască niciodată, chiar de-mi va mai da târcoale.
Da, e adevărat, îmi plac mult desenele animate!
Norocul meu este că sunt înconjurată de familie şi prieteni în ochii cărora mă simt firesc.
În ochii lor masca asta hidoasă n-are consistenţă, sau o absoarbe dragostea lor şi eu n-o mai văd refectată. Dar în ochi străini şi în oglindă o văd şi mă întreb cine sunt eu.
Am să închid pleoapele, să mă uit şi în mine, poate încep să văd.

A 6-a chimio

"Spre-amiaza vieţii noastre muritoare ajuns într-o pădure-ntunecoasă, mă rătăcii, pierzând dreapta cărare."

Sunt atât de sleită, am mai trecut odată prin infern. O forţă mă lua şi mă coboara într-un adânc negru şi strâmt . Durerea. Cobor că aşa mi-e drumul, să străbat pădurea. Mă-mpinge, mă strânge să intru într-un puţ fără sfârşit. Cu cât cobor, treaptă cu treaptă sau mă-nvârt uşor în cercuri, apăsarea-i tot mai grea. Las în urmă amintirea luminii, mintea îşi pierde logica, pierd şi cuvintele, durerii nu mai ştiu să-i dau un nume, nici măcar nu vegetez, totul mă arde.

Mă strâng într-un punct negru. Mă zbat într-o capcană în care nimic n-are formă, totu-i durere, totu-i apăsare ce vine în valuri. Din când în când cad în somn. Câţiva paşi sunt un efort imens. Nu pot nici măcar citi. Am amintirea clipei în care întrebam: De ce-i aşa grea chimioterapia? Ce fel de durere e? Trec zile, aflu asta.

Parcă a stat timpul. Un ultim gând: transformarea nu mai e posibilă. Rămân aici.

Au trecut opt zile. Mă trezesc aruncată ca un naufragiat pe-o plajă pustie, necunoscută.

Simt. Simt nisipul cald, raze de lumină. Sunt atât de sleită. Am să dorm.

Cocktail cu efect întârziat

Joia trecută, dimineaţa, la vreo 20 de ore de la chimio, aveam senzaţia că situaţia e bună. Şi scriam asta. Greaţa era sub control, reuşisem să nu vomit, încă puţină concentrare, câteva ore, şi păşeam peste perioada cea mai critică.
Aşa-mi spunea experenţa de până atunci.
Dar avea să fie altfel. A 5-a rundă mă arunca în ring şi începeam să încasez pumni şi lovituri în rafale.
N-am ştiut niciodată cum după o directă de-i zboară capul, i se rotesc ochii ca zarurile şi ţâsneşte transpiraţia ca dintr-o stropitoare, boxerul mai ţopăie. Sau, de cade buimac, revine în cîteva clipe ca întors cu cheiţa, cu creierul pilaf, gata să o încaseze din nou.
Ei, acum am aflat!
Că asta mi s-a întâplat şi mie de joi încoace. Nu înţelegeam de unde vine, cum mă pocneşte, dar mă arunca într-o stare de dureroasă semiconştienţă. O letargie ciudată, sufocare, somn uneori. Mi-am redus mişcările la minimum. Câţiva paşi mă făceau să-mi aduc aminte pe viu de puţina anatomie învăţată pentru desen. Respiraţia era dificilă, parca aveam plămânii de tablă, ca şi întreg sistemul digestiv, căldura şi frisoanele alternau. Toată carnea durea, parcă desprinsă de pe oase ca la rasoalele de porc fierte mult pentru piftie. O masa amorfă şi dureroasă.
Auzeam galeria, susţinătorii, nu înţelegeam nimic.
Nu suportam nici computerul nici televizorul. Mi se spunea ca trebuie să mănânc. Am alimentat instalaţia de tablă fără a simţi vreun gust, doar arsură. Corpul unui manechin din laboratorul de biologie este mai prietenos decât al meu.
Erau câteva ore, dimineaţa, în care credeam că am să-mi revin, puteam citi şi uneori picta. Apoi primeam căte o directă în figură de nu mai ştiam nimic, habar n-am de unde aterizau.
Mă mişc încă foarte încet. Unii se uită straniu la mine, ca la un spectru. Parcă-s dintr-o altă realitate ce nu converge cu a lor.
Azi parcă am auzit gongul.
Se pare că runda 5 s-a încheiat.
N-am cîştigat eu, dar, cine ştie. Am două săptămâni să-mi vindec rănile.

Totul roz

Nu-i totul roz! Starea generală e de oboseală, durere, epuizare şi gol. Totuşi pot spune ca mă simt "la manşă". Sunt în aer, cu viaţa mea. Exact asta este senzaţia. Reperele sunt relative, într-o clipă poate fi totul cu susul în jos. Mai ales psihic. Noroc că mă redresez aproape instantaneu. Este o pojghiţă imperceptibilă între starea de echilibru, optimism şi abis. Totuşi zbor şi asta-mi dă încredere. Aproape înţeleg că orice este posibil, cu aceeaşi probabilitate.
Să revin cu picioarele pe pământ.
Oboseala mă apasă şi acum. Am şi perioade în care mă simt vioaie, pentru câteva ore.
N-am mai scris de-o săptămână. Timpul a trecut val-vârtej. Sau poate doar eu am alte ritmuri acum.
Vineri am depus dosarul la Casa de asigurări sănatate pentru tratamentul cu herceptin. Am căutat detalii, m-am interesat la persoane care sunt în tratament. Mi s-a spus ca dosarul va intra la comisie la sfârşitul lunii. Voi vorbi despre asta atunci, după aprobare. Deocamdată pot lansa opinii eronate.
Ieri, marţi, m-am întânit cu colegii. Mulţi, dragi.
Încep să simt oamenii altfel, mă relaţionez altfel. Experienţa asta schimbă "unghiurile" şi "distanţele". Transformarea a început. O aşteptam.
Drumul Damascului.

Frânturi de infern

Zile de chin. Ştiam ce ma aşteaptă. Faptul ca ştiu cu mintea nu de loc tot aia cu starea în care urlă fiecare celulă din mine. Îmi tot propun să fiu calmă, detaşată, că o să treacă. Mă concentrez pe respiraţie şi repet rugăciuni, repet, repet cât să-mi pot ţine mintea. Simt că alunecă spre stări-gânduri stranii ca niste gângănii hidoase pe care doar le zăresc şi nu le vreau. Mă simt zguduită, bumbăcită. De m-aş putea aduna. Sau de-aş dormi.

O zi de chimio

Ieri 2 mai, al treilea tratament chimio.
Imi plac diminetile, aşa că la ora 7 ies din casa cu gândul la plăcerea plimbării. Merg cu tramvaiul, câteva staţii pana la policlinica 10.
La 8 şi un pic apare doctorul Costovici. Intru la consultaţie. Avem o discuţie, ca de obicei, asupra ultimilor trei săptămâni şi a analizelor. Mă aduce pe linia de plutire spunându-mi ca este firească o asemenea scădere a valorilor din hemoleucogramă în cea de-a doua săptămâna a intervalului, perioada cu maxim impact al tratamentului. Îmi place mult atitudinea lui. Are prin asta un atu profesional.
Pe la 9 intru la tratament. Mă revăd cu o parte din colege/colegi din "clubul de miercuri". În total 7 persoane, intre 28 si 60 ani. Pe unii ştiu de la prima mea sedinţă, alţii sunt mai noi. Poveştile tuturor se împletesc însă.
Prima data îmi pune perfuzia şi-mi face antivomitivul - osetron. Ma lasă un pic, timp în care asistenta se învârte ca un titirez de la unul la altul. Apoi, prima pungă de perfuzie e destinată substanţei criminale roşii, de data asta Epirubicina. Stau cuminte, încântata că nu a trebuit să mă perforeze decât o dată. Venele se deteriorează mult de la aceste substanţe, se fragilizează prea mult ca să poată suporta perfuzia. Iar substanţa este extrem de agresivă, dacă atinge ţesuturile duce la necroza lor progresivă. Sângele e viaţă, e curgere şi-i rezistă.
Vine a doua pungă de ser, destinată celei de-a doua substanţe, Endoxan. Îmi face şi un antialergic. Endoxanul se pare că-i mai prietenos, aşa-i merge vorba.
Între timp facem conversaţie în gaşcă şi citesc. S.J. Watson- Înainte să adorm. Absolut minunată, inspirată de cazurile unor pacienţi amnezici, fascinantă prin subiect, stil, ritm, surpriză şi cuceritoare prin happy end. Asta nu trebuia s-o spun, iau o parte din plăcerea cititului, nu-i poţi anticipa finalul.
Citesc în disperare în perioada asta, cu o frenezie ce n-am mai avut-o din adolescenţă. Am devorat "rafturi" în ultimile câteva luni.
Pe la 13 şi15 gata şi cea de-a doua pungă, cu urările de bine părăsesc "gaşca". Ne vedem peste trei săptămâni.
Mă aşteaptă prietenul meu Eugen, un învingător. A ieşit teafăr din labirintul plin de capcane al cancerului.
Mă conduce acasă. Propun să mergem pe jos, imi fac bine plimbările şi sunt în formă imediat după tratament. În afară de o ameţeală suportabilă.
Ieri la prânz, neuitându-se în calendar, Bucureştiul se scălda la 32 de grade Celsius. Aşa ca asfaltul, vitrinele şi betoanele eliberau şerpi de foc iute crescuţi la soare. Am căutat umbra şi plimbarea a fost o plăcere.
Acasă am stau de vorbă cu soţul meu. Sperăm ca totul să fie bine în continuare. Mai iau o porţie de Nux vomica, prima fusese dimineaţa iar acum se instalase greaţa. A, şi în tot intervalul am băut multă apă. E obigatorie hidratarea. La ora prânzului înghiţisem deja doi litri de apă. Acum trebuia să şi mănânc ceva. Vechea poveste cu o masă uşoară care să nu-mi facă rău nu o reuşisem încă. Întrebasem în toate direcţiile şi din variantele prezentate nici una nu a avut efect la mine. Am vomitat la greu de fiecare dată, câteva zile în şir. Poate şi pentru că am o bilă mai sensibilă. Aşa că m-am întrebat ce-aş putea mânca şi am ales o mică banană şi o şi mai mică pară. Am putut să adorm vreo oră. Apoi a început programul deja cunoscut, starea de greaţă s-a acentuat vertiginos şi am vomat. Şi aşa am ţinu-o cam toată seara, cu tot cortegiul de durere de cap şi arsuri violente pe tot traiectul. Din fericire apucasem să vorbesc puţin la telefon cu câţiva prieteni. Nu comunicasem încă cu "cele trei graţii" cum le zic eu, adică cumnata mea Aura, farmacistă şi Mariana şi Monica, doctoriţe. Le-am dat mesaje, n-am avut cu ce să mă laud, dar ele mi-au dat în schimb sfaturi bune care m-au mai liniştit. Am mai stat de vorbă cu soţul meu, am încercat să mai citesc dar nu vedeam prea bine. Am aşteptat să înceapă confruntarea Sarkozy - Hollande, dar chiar de la început, am simţit că mă curtează somnul şi m-am lăsat repede sedusă.
Azi dimineaţă m-am trezit la 5, deci am dormit bine. A început starea febrilă în tot corpul, obrajii îmi ard, am nişte "bujori" de clovn, şi greaţa îmi dă roata, suportabil. Sunt stări cunoscute deja.
Mă opresc aici, povestea va continua dar, s-au arătat zorii...

Şi o poză în ton.