Sa nu uit!

Luni seara. Am început serviciul. Reintru în câmpul muncii după opt luni de pauză.
Azi, la revederea colegilor, am avut emoţia primei zi de şcoală.
Sunt nouă luni de cand mi s-a spus ca am cancer. Timp în care viaţa mea a însemnat cu totul altceva decât ştiam.
Însăşi povestea asta e ca o şcoală. O şcoală a vieţii care nu-i deloc uşoară. În care, după cinci ani de probe şi încercari, medicii îţi dau încântaţi diploma de om sănătos şi-ţi urează să-ţi trăieşti bucuros viaţa în continuare. Şi să-ţi fie de folos toate cele ce-au trecut. Pentru că acum eşti altfel. Sau cel puţin aşa îmi imaginez eu un moment de peste cinci ani.
Deocamdată aş vrea sa nu uit ce-am aflat, ce-am simţit dincolo de suferinţă. Cel mai mult relaţia dintre oameni, raportarea la celălalt, o frăţie intensă, creştină. Şi faptul că lumea şi viaţa sunt extraordinar de frumoase, prin ele însele şi atât.
Nu trebuie să uit, pentru că ştiu că aşa este, cu adevărat, mi s-a arătat, m-au copleşit!
Probabil că la un moment dat le voi povesti aici.
Deocamdată sunt încă foarte intime şi punctuale. Şi poate aş folosi cuvinte prea mari.
Unul din motivele pentru care scriu pe acest blog e să las mărturie despre cum se poate traversa cancerul. Să fie o urmă, o orientare pentru cei pe care viaţa îi pune, ca şi pe mine, să străbată acest pustiu al durerii şi sper şi al regăsirii de sine.
Cu dragoste