Fac parte dintr-o generaţie de mijloc. Nici ca cei mai bătrâni care pot trăi bine merci fără computer şi internet dar nici ca cei mai tineri care văd lumea printr-un ecran cu cristale lichide.
Sunt 20 de ani de când am făcut primul curs pentru a invăţa un program pe calculator, Autocad-ul. E un program de grafică dar tot ce construiam atunci- desene, planuri, intersecţii, suprafeţe - erau doar înşiruiri, parcă nesfârşite, de comenzi scrise cu pixul pe un caiet studenţesc. Pare ciudat acum.
De atunci totul a prins viteză şi, ca majoritatea, lucrez cu dezinvoltură în mai multe programe. Îmi pare firesc dar rămâne ca o limbă străină, bine stăpânită dar învăţată târziu.
Fascinată de spaţiul public, am cercetat şi spaţiul virtual, spaţiul public al comunicării. În afară de informaţii şi ceva satisfacţii intelectuale nu mi-a oferit nimic. Nu m-a cucerit.
Am ramas convinsă că o privire, prezenţa, o atingere, nu pot fi egalate de nimic.
Ieri însă s-a întâmplat ceva.
Dimineaţă mă trezisem mai bine, îmi reveneam după cea de-a patra chimio. Mă scuturam de starea de rău dar simţeam cum parcă voaluri, pânze se ţes în jurul meu. Că boala asta mă izolează încet şi sigur, definitiv.
M-am gândit să descriu starea, dar parcă nu găseam tonul. Şi atunci, am trimis colegilor şi prietenilor mei de la serviciu adresa acestui blog. Primilor care mi-au apărut în minte. Să-l acceseze şi să afle de mine, să le vorbesc astfel.
Ceea ce s-a întâmplat după a fost copleşitor, emoţionant, miraculos. Răspunsurile şi cele câteva telefoane, tot ce am simţit (cred că şi de la cei ce doar s-au gândit la mine, dar nu le este la îndemână să comunice)
m-au proiectat într-un caleidoscop. Citeam, stăteam şi plângeam, eram copleşită de acea fascinaţie pe care am avut-o pentru prima dată, în copilarie, când am privit printr-o mică fantă şi lumea a devenit alta, o minune de lumină, mişcare, bucurie şi culori. Am văzut o lume minunată, care există ca şi noi.
O trăire de o copleşitoare frumuseţe şi grandoare. A fost posibilă şi pentru că în acelaşi timp m-am adresat atâtor suflete, în spaţiul virtual am putut fi împreună.
Vă mulţumesc.
Mi-a venit în minte şi unul din cântecele din copilaria mea, "O lume minunata" a lui Mihai Constantinescu.
Asta pare caraghios dar aşa e.
Draga Cristina,
RăspundețiȘtergeream un prieten diagnosticat cu leucemie acum un an pe care n-am avut puterea sa-l sun pana saptamana trecuta cand un prieten comun m-a intrebat ce mai stiu de el, daca a plecat la tratament, cum se mai simte. Nu stiam nimic. M-am simtit de rahat. L-am sunat pe Cristi a doua zi, am vorbit si cu el si cu sotia lui, m-au iertat amandoi imediat pentru lunga tacere si m-au consolat ca si alti cunoscuti au trecut prin blocajul asta.
Dar nu e normal! Si n-o sa repet cu tine prostia facuta cu el. Vreau sa vorbim, si despre incercarea prin care treci si despre orice altceva si, desigur, daca pot sa aflu ceva pentru tine. Intreaba si o sa incerc sa caut un raspuns.
Cristina, eu cred in Dumnezeu. CHIAR cred, nu doar sa ma rog Lui cand am o nevoie sau un necaz. Cred si vreau si sper ca Dumnezeu te va ajuta si am sa ma rog pentru asta. Si pentru tine, si pentru Stelian, unul dintre oamenii pe carei îi iubesc cel mai tare pe lumea asta si unul dintre cei carora le datorez cel mai mult.
Si - pentru ca se pare ca la asta m-as pricepe cel mai bine - o sa incerc - oricat ar suna de straniu asta, acum - sa... te binedispun din cand in cand!
Cu drag si cu speranta,
Calin