Vivat Cyberspace!

Fac parte dintr-o generaţie de mijloc. Nici ca cei mai bătrâni care pot trăi bine merci fără computer şi internet dar nici ca cei mai tineri care văd lumea printr-un ecran cu cristale lichide.
Sunt 20 de ani de când am făcut primul curs pentru a invăţa un program pe calculator, Autocad-ul. E un program de grafică dar tot ce construiam atunci- desene, planuri, intersecţii, suprafeţe - erau doar înşiruiri, parcă nesfârşite, de comenzi scrise cu pixul pe un caiet studenţesc. Pare ciudat acum.
De atunci totul a prins viteză şi, ca majoritatea, lucrez cu dezinvoltură în mai multe programe. Îmi pare firesc dar rămâne ca o limbă străină, bine stăpânită dar învăţată târziu.
Fascinată de spaţiul public, am cercetat şi spaţiul virtual, spaţiul public al comunicării. În afară de informaţii şi ceva satisfacţii intelectuale nu mi-a oferit nimic. Nu m-a cucerit.
Am ramas convinsă că o privire, prezenţa, o atingere, nu pot fi egalate de nimic.
Ieri însă s-a întâmplat ceva.
Dimineaţă mă trezisem mai bine, îmi reveneam după cea de-a patra chimio. Mă scuturam de starea de rău dar simţeam cum parcă voaluri, pânze se ţes în jurul meu. Că boala asta mă izolează încet şi sigur, definitiv.
M-am gândit să descriu starea, dar parcă nu găseam tonul. Şi atunci, am trimis colegilor şi prietenilor mei de la serviciu adresa acestui blog. Primilor care mi-au apărut în minte. Să-l acceseze şi să afle de mine, să le vorbesc astfel.
Ceea ce s-a întâmplat după a fost copleşitor, emoţionant, miraculos. Răspunsurile şi cele câteva telefoane, tot ce am simţit (cred că şi de la cei ce doar s-au gândit la mine, dar nu le este la îndemână să comunice)
m-au proiectat într-un caleidoscop. Citeam, stăteam şi plângeam, eram copleşită de acea fascinaţie pe care am avut-o pentru prima dată, în copilarie, când am privit printr-o mică fantă şi lumea a devenit alta, o minune de lumină, mişcare, bucurie şi culori. Am văzut o lume minunată, care există ca şi noi.
O trăire de o copleşitoare frumuseţe şi grandoare. A fost posibilă şi pentru că în acelaşi timp m-am adresat atâtor suflete, în spaţiul virtual am putut fi împreună.
Vă mulţumesc.
Mi-a venit în minte şi unul din cântecele din copilaria mea, "O lume minunata" a lui Mihai Constantinescu.
Asta pare caraghios dar aşa e.

Thriller de dezvoltare personală

Am trecut şi de a patra sedinţă de chimio. Din fericire pare ceva mai uşor suportabilă decât data trecută. Cred că sunt o sumedenie de factori, ca mici picături ce concură la diluarea stării de rău. Dar nu o să detaliez acum. Prefer să profit de acest respiro şi să dăruiesc mai departe un fragment din cartea ce mi-a bucurat sufletul şi mintea ieri la tratament şi azi noapte, când nu puteam dormi.

Titlul cărţii este "Dumnezeu călătoreşte întotdeauna incognito" a lui Laurent Gounelle. Titlul preia o afirmaţie a lui Einstein care spunea că "întâmplarea este Dumnezeu care se plimbă incognito".

" Aşa e viaţa; rareori îţi dai seama pe loc că momentele grele au o semnificaţie ascunsă - ne ajută să creştem. Îngerii se deghizează în vrăjitoare şi ne fac cadouri minunate, ambalate cu grijă în ambalaje mizerabile.
Fie că e vorba de o înfrângere, de o boală sau de neajunsurile din fiecare zi, nu avem chef să acceptăm netam-nesam "cadoul", şi nici nu avem reflexul de a-l despacheta ca să descoperim mesajul ascuns pe care îl conţine - oare trebuie să învăţăm ce înseamnă voinţa, curajul? Sau dimpotrivă, să ştim să punem distanţă faţă de tot ceea ce, la urma urmei, nu are decât o însemnătate oarecare? Viaţa îmi cere să ascult ceva mai mult de propriile dorinţe şi aspiraţii profunde? Să mă hotărăsc să dau în vileag talentele cu care m-a înzestrat? Să nu mai accept ceea ce nu corespunde valorilor mele? Ce-oi fi având oare de învăţat dintr-o astfel de împrejurare?
În marile încercări, reacţionăm adesea cu mânie sau deznădejde, aruncând cu înderptăţire la coş ceea ce ni se pare nedrept. Dar mânia ne face surzi, iar deznădejdea orbi. Lăsăm să treacă ocazia care ne este oferită ca să creştem. Şi atunci loviturile dure şi neîmplinirile se înmulţesc.
Nu soarta se înverşunează împotriva noastră, ci viaţa caută să reînnoiască mesajul."

E un pasaj introspectiv, cartea însă este un adevărat thriller ce ţine cititorul cu sufletul la gură, 460 de pagini.
Încercaţi!

Săptămâna grea

Săptămâna grea a trecut. Mesajul dinainte îl scrisesem pe 12 mai şi rămăsese nepublicat. Am început să-mi revin, răul a plecat din mine ca o fantomă, ca o dublură şi m-a lăsat stoarsă, cuprinsă de slăbiciune.

Mă hrănesc cu gânduri bune, cu alimente curate, cu suplimente ce-mi promit forţă, cu aer curat, cu plimbări în natură, cu pictat şi ascultat muzică.



tabloulul pictat săptămâna aceasta- acoperişuri, vârfuri de case, mă ridic pe vârfuri



Frânturi de infern

Zile de chin. Ştiam ce ma aşteaptă. Faptul ca ştiu cu mintea nu de loc tot aia cu starea în care urlă fiecare celulă din mine. Îmi tot propun să fiu calmă, detaşată, că o să treacă. Mă concentrez pe respiraţie şi repet rugăciuni, repet, repet cât să-mi pot ţine mintea. Simt că alunecă spre stări-gânduri stranii ca niste gângănii hidoase pe care doar le zăresc şi nu le vreau. Mă simt zguduită, bumbăcită. De m-aş putea aduna. Sau de-aş dormi.

O zi de chimio

Ieri 2 mai, al treilea tratament chimio.
Imi plac diminetile, aşa că la ora 7 ies din casa cu gândul la plăcerea plimbării. Merg cu tramvaiul, câteva staţii pana la policlinica 10.
La 8 şi un pic apare doctorul Costovici. Intru la consultaţie. Avem o discuţie, ca de obicei, asupra ultimilor trei săptămâni şi a analizelor. Mă aduce pe linia de plutire spunându-mi ca este firească o asemenea scădere a valorilor din hemoleucogramă în cea de-a doua săptămâna a intervalului, perioada cu maxim impact al tratamentului. Îmi place mult atitudinea lui. Are prin asta un atu profesional.
Pe la 9 intru la tratament. Mă revăd cu o parte din colege/colegi din "clubul de miercuri". În total 7 persoane, intre 28 si 60 ani. Pe unii ştiu de la prima mea sedinţă, alţii sunt mai noi. Poveştile tuturor se împletesc însă.
Prima data îmi pune perfuzia şi-mi face antivomitivul - osetron. Ma lasă un pic, timp în care asistenta se învârte ca un titirez de la unul la altul. Apoi, prima pungă de perfuzie e destinată substanţei criminale roşii, de data asta Epirubicina. Stau cuminte, încântata că nu a trebuit să mă perforeze decât o dată. Venele se deteriorează mult de la aceste substanţe, se fragilizează prea mult ca să poată suporta perfuzia. Iar substanţa este extrem de agresivă, dacă atinge ţesuturile duce la necroza lor progresivă. Sângele e viaţă, e curgere şi-i rezistă.
Vine a doua pungă de ser, destinată celei de-a doua substanţe, Endoxan. Îmi face şi un antialergic. Endoxanul se pare că-i mai prietenos, aşa-i merge vorba.
Între timp facem conversaţie în gaşcă şi citesc. S.J. Watson- Înainte să adorm. Absolut minunată, inspirată de cazurile unor pacienţi amnezici, fascinantă prin subiect, stil, ritm, surpriză şi cuceritoare prin happy end. Asta nu trebuia s-o spun, iau o parte din plăcerea cititului, nu-i poţi anticipa finalul.
Citesc în disperare în perioada asta, cu o frenezie ce n-am mai avut-o din adolescenţă. Am devorat "rafturi" în ultimile câteva luni.
Pe la 13 şi15 gata şi cea de-a doua pungă, cu urările de bine părăsesc "gaşca". Ne vedem peste trei săptămâni.
Mă aşteaptă prietenul meu Eugen, un învingător. A ieşit teafăr din labirintul plin de capcane al cancerului.
Mă conduce acasă. Propun să mergem pe jos, imi fac bine plimbările şi sunt în formă imediat după tratament. În afară de o ameţeală suportabilă.
Ieri la prânz, neuitându-se în calendar, Bucureştiul se scălda la 32 de grade Celsius. Aşa ca asfaltul, vitrinele şi betoanele eliberau şerpi de foc iute crescuţi la soare. Am căutat umbra şi plimbarea a fost o plăcere.
Acasă am stau de vorbă cu soţul meu. Sperăm ca totul să fie bine în continuare. Mai iau o porţie de Nux vomica, prima fusese dimineaţa iar acum se instalase greaţa. A, şi în tot intervalul am băut multă apă. E obigatorie hidratarea. La ora prânzului înghiţisem deja doi litri de apă. Acum trebuia să şi mănânc ceva. Vechea poveste cu o masă uşoară care să nu-mi facă rău nu o reuşisem încă. Întrebasem în toate direcţiile şi din variantele prezentate nici una nu a avut efect la mine. Am vomitat la greu de fiecare dată, câteva zile în şir. Poate şi pentru că am o bilă mai sensibilă. Aşa că m-am întrebat ce-aş putea mânca şi am ales o mică banană şi o şi mai mică pară. Am putut să adorm vreo oră. Apoi a început programul deja cunoscut, starea de greaţă s-a acentuat vertiginos şi am vomat. Şi aşa am ţinu-o cam toată seara, cu tot cortegiul de durere de cap şi arsuri violente pe tot traiectul. Din fericire apucasem să vorbesc puţin la telefon cu câţiva prieteni. Nu comunicasem încă cu "cele trei graţii" cum le zic eu, adică cumnata mea Aura, farmacistă şi Mariana şi Monica, doctoriţe. Le-am dat mesaje, n-am avut cu ce să mă laud, dar ele mi-au dat în schimb sfaturi bune care m-au mai liniştit. Am mai stat de vorbă cu soţul meu, am încercat să mai citesc dar nu vedeam prea bine. Am aşteptat să înceapă confruntarea Sarkozy - Hollande, dar chiar de la început, am simţit că mă curtează somnul şi m-am lăsat repede sedusă.
Azi dimineaţă m-am trezit la 5, deci am dormit bine. A început starea febrilă în tot corpul, obrajii îmi ard, am nişte "bujori" de clovn, şi greaţa îmi dă roata, suportabil. Sunt stări cunoscute deja.
Mă opresc aici, povestea va continua dar, s-au arătat zorii...

Şi o poză în ton.