Doctorul are încă o bilă albă. Pentru atitudine, atenţie, faptul că ascultă, analizează, comunică, e flexibil. Toate astea îmi dau încredere şi îmi sporesc determinarea de a mă vindeca.
A decis să încep tratamentul cu herceptin. A venit şi aprobarea, ieri a fost prima şedinţă.
E un nou început, de acum se vor estompa lent toate relele, urmele. Toată conjunctura m-a făcut să ţopăi de bucurie, cam ca un câine şchiop, deocamdată. Un câine atent la vorbele stăpânului care-i spune că nu-i va mai face injecţii şi nici nu-l va mai îndopa cu buline amare dacă nu mai bagă botul în toate rahaturile. Şi se gudură şi-l priveşte recunoscător, cum numai un câine ştie, şi latră vesel încercând să spună că nu va mai mânca rahat.
Sunt un muritor, nicicând mai conştient de propria-i condiţie. Pornit într-o expediţie riscantă, în care apelează la o călăuză care ştie drumul. Acum îşi simte călăuza tovarăş. Şi-i mulţumeşte pentru asta.
Sunt şi un spirit copleşit de intuiţia măreţiei lucrării Domnului. Lucrare ce se săvârşeşte prin oameni.
Aşa că:
N-am să mai mănânc rahat.
Am să continui drumul mai departe.
Am să caut să descopăr în toate armonia şi măreţia acestei lumi.
Şi revin iar la starea ce-o descriam în Vivat Cyberspace!, că existenţa e un caleidoscop fascinant iar lumea, în ansamblul ei, o minunăţie.
Mai adaug că suferinţa este rezultatul acceptării unor ochelari de cal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu