Să avem sus inimile!

La mulţi ani!

2014 cu sănătate,
şi bucurie!

http://www.youtube.com/watch?v=vauo4o-ExoY

Să avem sus inimile!

Despre speranţă şi atitudine

Îmi cultiv speranţa, văd rezultatele pe care mi le doresc ca fiind posibile şi muncesc pentru atingerea lor.
De la Euripide am aflat că în cele mai negre nenorociri există cele mai mari şanse pentru o schimbare fericită. Era doar un dicton frumos până ce viaţa mi-a demonstrat că aşa este.
O cred pe Eleonor Roosevelt care spunea: Câştigi forţă, curaj şi încredere din fiecare experienţă în care cu adevărat de opreşti şi priveşti frica în faţă. M-am oprit îngrozită şi am privit-o. Recunosc că sunt puternică.
Unele dintre noi consideră cancerul o provocare altele un blestem. Principala diferenţă este modul de a ne percepe - învingătoare sau victime. Alegerea ne aparţine în totalitate.
Bernadette C Randle, în Supă de pui pentru sufletul supravieţuitorului cancerului spune: „Fiind o supravieţiutoare a cancerului afirm că lecţia cea mai importantă din viaţa mea a fost dată de cancer- un profesor sever.
M-a învăţat care este cel mai bun mod de a trăi: să aleg în cunoştinţă de cauză.
Să nu evit alegerile grele.
Să mă iubesc mai mult pe mine însămi.
Să caut binele oriunde şi să-l găsesc peste tot.
Să gust umorul în situaţia mea.
Să trăiesc din plin şi să-mi amintesc că toţi suntem unul!
Dacă ar treui să reduc toate lecţiile învăţate într-o morală concisă, aş folosi literele
G-O-D-I-S-N-O-W-H-E-R-E.
Care pot fi citite „God is nowhere!- Dumnezeu este nicăieri”
sau
„God is now here!- Dumnezeu este acum aici”.

Crăciun fericit!

Povești de psihoterapie

Povestea spune așa:

Un rabin a avut o discuție cu Dumnezeu despre rai și despre iad.
”Am să-ți arăt iadul”, a spus Dumnezeu, și l-a dus într-o încăpere unde era o masă mare, rotundă. Cei ce  stăteau în jurul mesei erau morți de foame și disperați. În mijlocul mesei se afla o oală uriașă cu tocană care mirosea așa de îmbietor, că rabinului i-a lăsat gura apă. Fiecare persoană de la masă avea o lingură cu coada foarte lungă. Lingura ajungea până la oală, dar coada era mai lungă decât brațele celor care vroiau să mănânce: așa că, nereușind să ducă hrana la gură, nimeni nu putea mânca. Rabinul a văzut că suferința lor era cu adevărat cumplită.
”Acum am să-ți arăt raiul”, a spus Dumnezeu, și s-a dus în altă încăpere, exact la fel ca prima. Aceeași masă mare și rotundă, aceeași oală cu tocană. Oamenii, ca și ceilalți aveau aceleași linguri cu coadă lungă - dar aici oamenii bine hrăniți, durdulii, râdeau și tăifăsuiau.
Rabinul nu a reușit să înțeleagă.
”E simplu, dar e nevoie de o anumită tehnică”, a spus Dumnezeu.
”Vezi tu, în încăperea asta, au învățat să se hrănească unul pe celălalt.”

E o poveste pe care altădată nu aș fi băgat-o în seamă. Aș fi spus ”Bine, bine, știu!”.
Acum nu mai cred că-i ceva pueril iar mesajul nu-l mai simt prea simplu ca să fie adevărat.
De asta apare povestea aici.
Și pentru că am găsit-o înserată într-o carte a lui Irvin D. Yalom, Mama și sensul vieții.
Și pentru că povestea în care a fost înserată este despre cancer.
Și pentru că o prietenă tare dragă, de care mă despart sute de kilometri dar mă unește aceeași experiență, m-a întrebat ce să mai citească și mi-au apartut în minte cărțile lui Yalom.

Le pun într-o ordine total subiectivă, a preferinței mele:
Soluția Schopenhauer, Editura Vellant, 2010
Problema Spinoza, Editura Vellant, 2012
Plânsul lui Nietzsche, Humanitas, 2006
Minciuni pe canapea, Humanitas, 2009
Darul psihoterapiei, Editura Vellant, 2011
Privind soarele în față, Editura Vellant, 2012
Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie, Editura Trei, 2008.

Lectură plăcută, să fie de folos!

Momente de vară

A trecut luna septembrie, cea cu analize multe, consultații și emoții.
A rămas nepostat textul de mai jos, scris în august, blocat undeva în eter.
Mi-e dor de căldura verii așa că aduc aici zilele de vară petrecute la Izvorul Mureșului în tabăra de Qiqong medical organizată de dr. Luiza Nogali. O săptămână am fost singurii stăpâni ai complexului sportiv, într-un peisaj de poveste, cu soare, dealuri molcome, pășuni, flori și copaci seculari.
La 6 dimineața în poiană ne reuneam pentru meditație, străjuiți de brazi falnici. Apoi două ore de  exersare a Sunetelor vindecătoare și a Mersul Guolin Anticancer. După-amiaza era timpul Bastonului Taoist al Dragonului. Ca să nu pară că vorbesc cifrat, găsiți toate tehnicile prezentate pe siteul Luizei www.medicalqigong.ro.

O parte dintre noi într-un moment de relaxare și exersând. 

 

Apoi un popas pe lacul Tarnița, la Gilău-Cluj. Un peisaj din cărțile ilustrate pe care le trimiteam din vacanțele copilăriei și adolescenței. Lac ce ascunde taine și povești despre o lostriță uriașă și un sat întreg îngropat sub ape. Când am stat pe mal, sub sălcii, mama Gea m-a luat în brațe. I-am simțit căldura dulce, inima în bătaia ritmică a valurilor și respirația în adierea vântului printre crengi.

Și un ultim popas, la sfat cu babele și contemplând Sfinxul. Sus pe platoul Bucegilor unde între cer și pământ nu-i decât omul, nimic nu-i mai sus.

Acolo te poți fixa bine cu tălpile în stâncă și te înalți, te întinzi mult, mult până la cer. E aproape!

Și câteva efemere și vesele pete țopăitoare de culoare.

Cu drag

 

 

Împăcare

A trebuit să mă împac pe mine cu mine.
Să refac din bucăți fotografii rupte demult,
să-mi chem amintirile toate doar ca să le las, în sfârșit,
să plece.
Să adun orice urmă, amprente ale mâinilor,
privirilor și gândurilor ce m-au atins,
apoi să le suflu ca pe-o păpădie.
Să fac un pas înainte, apoi încă unul
și să mă aflu, să mă regăsesc
în oglinda propriilor mei ochi.
Asta nu este o poezie.
Este o împăcare.

Herceptin

Iunie 2013, am încheiat tratamentul cu Herceptin.
L-am suportat destul de greu, nu ştiu daca tratamentul în sine sau conjugat cu efectele chimioterapiei.
Am fost pe punctul de a renunţa de la penultima şedinţă. Nu intru în detalii pentru ca am convingerea că pentru fiecare este altfel. Corpurile reacţionează foarte diferit, iar psihicul percepe infinit mai nuanţat.
Sunt în continuare în perioada de analiză, experimente, studii şi călatorii preponderent interioare.
Şi pictez.
Îmi sunt mai aproape culorile cum altora le sunt cuvintele.
Dar toate spun că boala asta, cancerul, poate fi doar o etapă pasageră ca în inregistrarea de mai jos.
Vă rog să o urmăriţi. Este o experienţă personală dar poate fi vorba despre viaţa oricăreia dintre noi trăind pe planeta aceasta

 

https://www.youtube.com/watch?v=bHLgTUV0XWI

Un respiro

Melodia vieții, cu pauzele ei
http://www.youtube.com/watch?v=xwPOKHTYxhY&feature=share
Cu drag

Un An

Astăzi se împlineşte un an de când am deschis acest blog.
A izbucnit ca un ţipăt, a fost pentru mine trăirea "Strigătul"-ui lui Munch, în vorbe şi nu în culoare.
A trecut un an extem de dens. Nu ştiu dacă am crescut ca Făt-frumos într-un an cât alţii în zece, dar parcă mulţi, mulţi ani s-au condensat. Toate trăirile şi-au mărit exponenţial amplitudinea, o asemenea forţă şi varietate a lor îmi fusese înainte necunoscută.
E exterem de mult de vorbit. Totul s-a schimbat, percepţiile mele s-au schimbat, eu însămi nu mai sunt aceeaşi. Este încă un proces în curs - aflu, iau aminte şi scriu despre asta.
Blogul acesta, în afară de a fi un canal de descătuşare a trăirilor, mi-a adus prieteni noi.
Deşi poveştile, încercările, lecţiile noastre sunt uneori complet diferite simţim că ne aflăm pe un acelaşi drum, cel pieptiş, al transformării mai mult sau mai puţin asumate.
Cu mulţi comunic direct, vorbim, ne întâlnim. E poate motivul pentru care scriu aici mai rar.
Rămân prezentă,
La mulţi ani!

Banda lui Moebius

Am lipsit o lună de zile, din Bucureşti, din ţară şi de pe "lungimile de undă" cunoscute. Am fost într-o expediţie spirituală. M-am integrat într-o altă lume fizică şi psihică, o lume de vibraţii, senzaţii, forme şi culori complet diferite de cele familiare.
Am pornit călătoria ca purtată de o bandă a lui Moebius. Zic asta pentru că am senzaţia că am revenit în acelaşi punct, acelaşi plan, al vieţii mele aici şi acum, făcând între timp cunoştinţă cu spaţiul.
Nu voi povesti aici experienţele acestui timp, nu şi-ar găsi locul în acest tărâm, al tuturor şi al nimănui.
Cine citeşte aceste rânduri s-ar putea întreba: "Şi atunci de ce mai spui despre asta? Ca ce chestie?".
Spun pentru cei ce parcurg experienţa cancerului - că e bine să avem experienţe spirituale autentice şi nu doar trăiri religioase. Spun pentru cei ce caută să ajungă mai aproape de ei înşişi- că adesea este nevoie să facă doar un pas. Foarte aproape se contopeşte cu foarte departe, important este să nu le traduci în gânduri, ce pot deveni tentaculele Medusei.
Să-şi asculte inima şi să pornească fără a se gândi la nimic altceva decât la puţinele lucruri practice ale călătoriei.
Eu, din fericire, am avut susţinerea necondiţionată a celor foarte puţini şi foarte apropiaţi care au ştiut de călătoria mea şi care astfel m-au făcut să le simt o dată în plus dragostea.
Iar ceea ce am învăţat acolo sunt lucruri atât de simple, firescul fiinţei, al adevărurilor de care ne împiedicăm în fiecare zi, dar trecem mai departe, rătăcind.
Cum de auzim de atâtea ori vorbe ce doar la un moment dat prind viaţă?

Qigong medical

Am descoperit qiqong-ul medical, sunetele vindecătoare și pe Luiza Nogali acum vreo două luni. Învăț și exersez de atunci. Este o adevarată binecuvântare pentru un corp afectat, ale cărui limite de rezistență, forță și mobilitate au fost drastic diminuate.
E o minune și pentru mintea mea neliniștită și în continuă căutare și pentru inima mea ce-și pierde uneori curajul.
Primele rezultate le simt dar experiența practicării aduce contiuu alte orizonturi.
Nu are rost să povestesc eu tehnicile, sunt descrise aici http://www.medicalqigong.ro/
Cu drag.

Zen şi arta fericirii

Orice mi se întâmplă este cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla!

Mi-a trebuit ceva timp pentru frământări, angoase, îndoieli, dureri fizice ce mă copleşau şi-mi îmbibau psihicul cu confuzie, amărăciune şi neputinţă. Analize peste analize, documentare, observaţii şi presupuneri, concluzii şi fabulaţii şi comparaţii, chinuri ale minţii pentru a-mi accepta viaţa, trupul şi starea. Şi totul s-a acutizat în ultimile săptămâni, ca şi cum noul an ce-a venit m-a prins cu lecţiile nefăcute şi m-a presat să le termin. A trebuit să înţeleg că singura cale de a trăi constructiv o schimbare este de a te avânta alături de ea, de a intra în horă şi nu de a te da deoparte, a te rupe în două, judecând-o.
Am fost în stres şi fizic, dat de dureri, efecte secundare ale tratamentului. La efecte secundare, şi nu din cele plăcute, nici Herceptinul nu-i străin. Dar stresul cred că mi l-am autoindus, în bună parte.
Probabil că-i un mod comun de a reacţiona la experienţa cancerului. Aşa că scriu acum, când s-a lăsat liniştea, şi nu în vâltoarea frământărilor, care-i firesc să fie diferite pentru fiecare dintre noi şi ţin de intimitatea fiecaruia.
Şi odată cu liniştea mi-a căzut în mână şi cartea Zen şi arta fericirii, a lui Chris Prentiss. De acolo e prima frază. E o carte mică, adevărată, simplă dar pe care trebuie să fii dispus să o accepţi. Pentru mine a fost un catalizator. Citind, mintea mea a putut accepta ceea ce era doar o intuiţie.
Este vorba de ajustări interioare, de percepţie.

Zic şi eu mai departe:
Imaginează-ţi că Dumnezeu ar apărea în faţa ta acum şi ţi-ar spune:
" Îţi promit că tot ce ţi se va întâmpla de acum înainte îţi va fi de cel mai mare ajutor şi îţi va aduce maximum de bunăstare."
Închipuie-ţi că Dumnezeu ar continua:
"Chiar dacă uneori ce se întâmplă ţi se va părea nefericit sau dureros, în final, viaţa ta va fi binecuvântată minunat şi va avea de câştigat din orice se întâmplă."

Şi aici... fiecare îşi ştie povestea, întâmplările vieţii şi ce a reuşit să adune din ele.
Libertatea interpretării - punctul de vedere sau orizontul de înţelegere - ne aparţine însă cu desăvârşire!