E adevarat ca "am ieşit în lume" dar, chiar şi aşa, au fost mai multe întâlniri decât mi-aş fi putut închipui. Şi când zic întâlniri nu ma refer la de câte ori am spus "salut, bună ziua, mă bucur că te văd!..."ci la faptul că am avut contact cu poveşti de viaţă, le-am aflat direct de la deţinătorii lor. Uneori doar schiţate din câteva tuşe, dar mereu încărcate de semnificaţii. Sau doar câte o "întâmplare" care a schimbat cursul vieţii, modul de a percepe viaţa.
Multe poveşti, cu un numitor comun: viaţa e un caleidoscop fascinant. Un dar unic.
Poveştile aflate direct nu le pot reproduce, dar pot da două deja publice.
Prima, un frumos interviu dat de medicul meu oncolog, dr. Cătălin Costovici. Are constant o atitudine benefică şi motivantă în relaţia cu pacienţii, ceea ce mie îmi dă încrederea şi forţa, atât de necesare.
www.cariereonline.ro/articol/obisnuita-stare-de-zbatere
Iar cea de-a doua, un film de o oră şi jumătate, legat de atitudine şi schimbare.
http://www.youtube.com/watch?v=ljkxrOl3Ywg
Altădată nu le-aş fi înţeles şi aş fi judecat imediat şi tranşant.
Acum e altceva, mă recunosc în multe.
Vizionare plăcută!
marți, 13 noiembrie 2012
luni, 5 noiembrie 2012
Sa nu uit!
Luni seara. Am început serviciul. Reintru în câmpul muncii după opt luni de pauză.
Azi, la revederea colegilor, am avut emoţia primei zi de şcoală.
Sunt nouă luni de cand mi s-a spus ca am cancer. Timp în care viaţa mea a însemnat cu totul altceva decât ştiam.
Însăşi povestea asta e ca o şcoală. O şcoală a vieţii care nu-i deloc uşoară. În care, după cinci ani de probe şi încercari, medicii îţi dau încântaţi diploma de om sănătos şi-ţi urează să-ţi trăieşti bucuros viaţa în continuare. Şi să-ţi fie de folos toate cele ce-au trecut. Pentru că acum eşti altfel. Sau cel puţin aşa îmi imaginez eu un moment de peste cinci ani.
Deocamdată aş vrea sa nu uit ce-am aflat, ce-am simţit dincolo de suferinţă. Cel mai mult relaţia dintre oameni, raportarea la celălalt, o frăţie intensă, creştină. Şi faptul că lumea şi viaţa sunt extraordinar de frumoase, prin ele însele şi atât.
Nu trebuie să uit, pentru că ştiu că aşa este, cu adevărat, mi s-a arătat, m-au copleşit!
Probabil că la un moment dat le voi povesti aici.
Deocamdată sunt încă foarte intime şi punctuale. Şi poate aş folosi cuvinte prea mari.
Unul din motivele pentru care scriu pe acest blog e să las mărturie despre cum se poate traversa cancerul. Să fie o urmă, o orientare pentru cei pe care viaţa îi pune, ca şi pe mine, să străbată acest pustiu al durerii şi sper şi al regăsirii de sine.
Cu dragoste
Azi, la revederea colegilor, am avut emoţia primei zi de şcoală.
Sunt nouă luni de cand mi s-a spus ca am cancer. Timp în care viaţa mea a însemnat cu totul altceva decât ştiam.
Însăşi povestea asta e ca o şcoală. O şcoală a vieţii care nu-i deloc uşoară. În care, după cinci ani de probe şi încercari, medicii îţi dau încântaţi diploma de om sănătos şi-ţi urează să-ţi trăieşti bucuros viaţa în continuare. Şi să-ţi fie de folos toate cele ce-au trecut. Pentru că acum eşti altfel. Sau cel puţin aşa îmi imaginez eu un moment de peste cinci ani.
Deocamdată aş vrea sa nu uit ce-am aflat, ce-am simţit dincolo de suferinţă. Cel mai mult relaţia dintre oameni, raportarea la celălalt, o frăţie intensă, creştină. Şi faptul că lumea şi viaţa sunt extraordinar de frumoase, prin ele însele şi atât.
Nu trebuie să uit, pentru că ştiu că aşa este, cu adevărat, mi s-a arătat, m-au copleşit!
Probabil că la un moment dat le voi povesti aici.
Deocamdată sunt încă foarte intime şi punctuale. Şi poate aş folosi cuvinte prea mari.
Unul din motivele pentru care scriu pe acest blog e să las mărturie despre cum se poate traversa cancerul. Să fie o urmă, o orientare pentru cei pe care viaţa îi pune, ca şi pe mine, să străbată acest pustiu al durerii şi sper şi al regăsirii de sine.
Cu dragoste
Abonați-vă la:
Postări (Atom)