Am pornit călătoria ca purtată de o bandă a lui Moebius. Zic asta pentru că am senzaţia că am revenit în acelaşi punct, acelaşi plan, al vieţii mele aici şi acum, făcând între timp cunoştinţă cu spaţiul.
Nu voi povesti aici experienţele acestui timp, nu şi-ar găsi locul în acest tărâm, al tuturor şi al nimănui.
Cine citeşte aceste rânduri s-ar putea întreba: "Şi atunci de ce mai spui despre asta? Ca ce chestie?".
Spun pentru cei ce parcurg experienţa cancerului - că e bine să avem experienţe spirituale autentice şi nu doar trăiri religioase. Spun pentru cei ce caută să ajungă mai aproape de ei înşişi- că adesea este nevoie să facă doar un pas. Foarte aproape se contopeşte cu foarte departe, important este să nu le traduci în gânduri, ce pot deveni tentaculele Medusei.
Să-şi asculte inima şi să pornească fără a se gândi la nimic altceva decât la puţinele lucruri practice ale călătoriei.
Eu, din fericire, am avut susţinerea necondiţionată a celor foarte puţini şi foarte apropiaţi care au ştiut de călătoria mea şi care astfel m-au făcut să le simt o dată în plus dragostea.
Iar ceea ce am învăţat acolo sunt lucruri atât de simple, firescul fiinţei, al adevărurilor de care ne împiedicăm în fiecare zi, dar trecem mai departe, rătăcind.
Cum de auzim de atâtea ori vorbe ce doar la un moment dat prind viaţă?
